E greu în Bai, dar nu-i bai

Multă vreme am fost reticent în a merge oriunde de-a lungul Văii Prahovei din cauza aglomerației de acolo. Ei bine, se pare că mai există porțiuni încă neatinse de ”civilizație”, unde te poți bucura în tihnă de peisaje spectaculoase și relativ nealterate. O astfel de zonă este creasta Baiului, foarte populară printre bicicliști în ultimii ani.

Priveliște de pe creasta Baiului

Priveliște de pe creasta Baiului

Pe drumul ce traversează creasta de la Nord la Sud se poate ajunge în două moduri. Fie se urcă pârtia de schi din Azuga (de obicei cu telegondola), fie se urcă din Bușteni pe un drum forestier care pornește în stânga după castelul Cantacuzino.

Noi am ales cea din urmă variantă, inspirându-ne din experiența anterioară a lui Bogdan și, într-o zi călduroasă, calmă și însorită de septembrie, am suit în prietenul 3001 și ne-am dat jos în gara Bușteni.

Drumul până sus a fost rezonabil, începând cu o înclinație civilizată, numai bună pe post de încălzire. Foarte utilă, de altfel, deoarece după câțiva kilometri au apărut o serie de praguri cu rampa foarte agresivă. Și a ținut-o tot așa – alternând praguri cu porțiuni normale – până în punctul în care am ajuns pe creastă, preț de 10km, pe parcursul cărora am urcat aproximativ 800m.

Drumul ce urcă dinspre Bușteni

Drumul ce urcă dinspre Bușteni

După un asemenea efort și răsplata a fost pe măsură: drumul ne-a plimbat printre vârfuri alți 10km, oscilând între 1700m și 1800m și ne-a răsfățat cu niște peisaje care pe mine, cel puțin, m-au lăsat mut.

În sfârșit, pe drumul de creastă

În sfârșit, pe drumul de creastă

Însă n-a fost tot numai lapte și miere. Și sus am avut parte de provocări, întrupate în multe porțiuni cu bolovani, mai ales pe coborâre. De trei ori era să fiu aruncat din șa, iar Zuzu a făcut un dublu snake-bite de toată frumusețea.

Cu toate opririle pe care le-am făcut – de poze, de calmat setea, de îmblânzit foamea, de zâmbit la soare, sau de regrupat – am ajuns în jur de ora 15:00 la intrare în Secăria.

Intrarea în Secăria - ambrozie pentru ochii mei

Intrarea în Secăria – ambrozie pentru ochii mei

De acolo drumul a fost predominant de pământ, iar în sat am dat și de asfalt. O a treia pană a fost pretextul unei pauze lungi la unul din birturi, ocazie cu care ne-am sporit voia bună cu ajutorul unor beri.

După ce toate conturile au fost reglate am pornit mai departe spre Comarnic, având de-a face cu o ultimă urcare de 10% și cu o coborâre ce nu s-a lăsat mai prejos. În vârful dealului, evident, am făcut o scurtă pauză de pozat.

Aici începe coborârea spre Comarnic

Aici începe coborârea spre Comarnic

Am ajuns în Comarnic în jur de ora 16:30. Până la tren mai era destul, așa că ne-am luat bilete și am ocupat poziții defensive la o terasă din apropierea gării unde am schimbat amabilități cu o gașcă faină de bătrânei (mă rog, impropriu spus) care tocmai veniseră de pe o tură per-pedes pe munte.

Acasă am ajuns târziu deoarece, pe lângă ora de întârziere strânsă de tren până la Comarnic, am mai avut de așteptat 30 de minute în gara Chitila pentru a ni se schimba locomotiva, cea care remorca trenul nostru luându-și concediu medical pe nepusă masă.

Alte referințe

Tura similară a lui Bogdan

Tura similară a lui Andrei Vocurek

Tura similară a lui Alex

Tura pe scurt

4 păreri la “E greu în Bai, dar nu-i bai

  1. Pingback: 1 Mai biciclar pe văile Azugii și Zizinului | AlexBoia.NET

  2. Pingback: Încotro aș vrea să merg în 2014 | AlexBoia.NET

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.