Blitz Radtour – „Aroganța” Orientală

În Iunie 2013 am fost în vizită la Biertan. Acolo am intrat în vorbă cu o doamnă din Germania, iar dânsa, auzind că eram cu bițele, ne-a spus o chestie foarte frumoasă: always travel by bike because otherwise your soul cannot keep up.

Ei bine, ăsta e unul din motivele pentru care merg atât de mult cu bicicleta: pentru că mă pot bucura de fiecare metru parcurs, de fiecare denivelare, nor sau picătură de ploaie; este un act de cunoaștere care se pierde din goana unei mașini sau a unui tren.

Dar mai există un motiv: uneori am câte un puseu de nebunie însoțit de o dorință de autodepășire a limitelor fizice și, astfel, ia naștere o tură precum cea pe care vreau să v-o povestesc.

Pasul Creangă

Pasul Creangă – între Borsec și Toplița

Aventura noastră a pornit din Vatra Dornei, pe direcția Lacul Izvorul Muntelui – Borsec – Toplița – Lăzarea – Praid – Odorheiu Secuiesc – Miercurea Ciuc – Ghimeș – Comănești. Ca timp, ne-am alocat un singur week-end – așa că am plecat spre Vatra Dornei cu IR1653, trenul de noapte.

Am reușit să prindem trenul in extremis și ne-am înghesuit cum am putut în capătul vagonului, împreuna cu alți cinci cetățeni de bună credință.

IMG_20130719_215824

Înghesuiți în tren

Partea proastă a fost că nici unul dintre noi nu a avut antifurt la el, așa că am păzit toată noaptea bicicletele. Am avut câteva tentative de a dormi, dar toate au eșuat cu succes. Doar Dan, celălalt tartor a reușit să ațipească puțin.

Așa se face că am ajuns în Vatra Dornei rupt de somn. Din fericire, era un frig atât de pătrunzător încât m-am înviorat. Am făcut câteva verificări sumare la biciclete, am băut o cafea și am pornit…

În goană pe Valea Bistriței

Pe lângă frig, se lăsase și o ceață atât de deasă încât o simțeam în respirație. Soarele s-a tot chinuit să o străbată, însă tot ce s-a putut vedea dintr-însul a fost un disc mic și palid.

Pe valea Bistriței

Pe valea Bistriței

După ora nouă jumate s-a încălzit și am putut renunța la hainele groase, iar ceața s-a ridicat și ne-a permis să admirăm în voie cea mai frumoasă vale de râu din câte am văzut pe la noi. Din păcate, nu același lucru pot să îl spun despre drum – destul de rupt, foarte prost pe alocuri, nu este visul umed al unui biciclist.

Cu toate acestea, cei 80 de kilometri până la coada lacului Izvorul Muntelui au trecut fără să simțim. Am mers foarte repede și fluent și am făcut o singură pauză lungă, în care ne-am ghiftuit cu niște pepeni.

Viaductul Poiana Largului

Viaductul Poiana Largului

Gâfâind spre Toplița

La intersecția cu viaductul Poiana Largului (Poiana Teiului) am făcut dreapta spre Borsec, urcând pe valea Bistricioarei. Această zonă păstrează fără îndoială ceva din pitorescul Bistriței, însă eu am simțit-o mai aproape de valea Mureșului.

Deși nu este grea, uneori m-am simțit de parcă urcam Transfăgărășanul, de aceea m-am bucurat când lângă Bradu ne-a prins o scurtă răpăială care m-a adus în simțiri. Asta și un pumn de napolitane.

Valea Bistricioarei

Valea Bistricioarei

La Borsec am oprit mai mult deoarece puteam să jur că nu mai sunt în stare să pedalez nici măcar 10 kilometri pe plat, ori noi trebuia să ajungem tocmai la Gheorghieni prin pasul Creangă. Am profitat, deci, de pauză și am dormit 20 de minute.

Dar drumul trebuia continuat, așa că mi-am strâns și ultima fărâmă de putere și am început urcușul. Șansa a făcut să fie înnorat, iar răcoarea mi-a prins foarte bine. Ascensiunea a fost scurtă, iar când am ajuns sus cerul s-a înseninat și am putut admira împrejurimile.

Pasul Creangă

Coborând din pasul Creangă spre valea Topliței

Coborârea a fost demențială, și era să o încalț de câteva ori, furat fiind de peisaj. Acum îmi pare rău că n-am oprit mai mult, însă atunci nu m-a lăsat inima să-ncetinesc – adrenalina a fost ca un drog și datorită ei parcă am renăscut la finalul coborârii, când am intrat în valea Topliței.

Pe Mureș în sus

Din Toplița, planul pe hârtie a fost să ajungem la Praid, însă ne-am oprit în Lăzarea. Cu ajutorul unui biciclist din Gheorghieni am găsit în sat o pensiune – La Castel – unde am rămas peste noapte.

Porțiunea aceasta de drum o mai făcusem și în Mai, în sens invers, dar mi s-a părut cu totul diferită: dacă pe atunci era totul verde în jur și cerul însorit, acum câmpiile erau aurii, iar cerul burdușit de nori.

Înspre Praid, cu dureri de Bucin

A doua zi de dimineață ne-am trezit cu greu la ora șase fără douăzeci și într-un sfert de oră deja ne pregăteam bicicletele.

Afară a fost la fel de frig ca la Vatra Dornei, numai că fără ceață, ceea ce ne-a permis să admirăm în voie răsăritul și regret că am fost mult prea comod pentru a-l fotografia.

Începutul perfect de zi a fost umbrit de faptul că mă durea fundul atât de rău încât abia puteam sta în șa. Nici apa nu a fost la îndemână deoarece pe toată urcarea am găsit doar un izvor.

Cățărarea a fost foarte frumoasă și am mers voinicește, astfel încât la ora 9 am ajuns sus, unde mi-a plăcut foarte mult. Era deja cald și am profitat pentru a ne usca hainele înainte de coborâre. Cât am zăbovit acolo am cumpărat câteva suveniruri și un borcan de miere cu alune – o combinație pe cât de delicioasă, pe atât de consistentă.

Pasul Bucin

Pasul Bucin

În Praid ne-am lăfăit iar cu un pepene și am luat și un mic dejun atât de copios încât mă clătinam în șa mai ceva ca un Hopa-Mitică.

Cap compas: Odorheiu Secuiesc

Drumul până acolo a fost un intermezzo plăcut cu dealuri multe și cu o urcare mai lungă la ieșirea din Corund, care m-a pus serios la încercare după ce pauza din Praid m-a scos din formă.

Nu am zăbovit deloc în Odorhei – orășelul este plăcut, însă nu extraordinar de îngrijit. Am apucat să văd doar Primăria, care m-a impresionat (și m-am mirat să văd drapelul românesc arborat pe clădire).

Primăria Odorheiu Secuiesc

Primăria Odorheiu Secuiesc

Parșivul pas Vlăhița

Odată ieșiți din Odorhei, am urmat DN13A spre Miercurea Ciuc prin pasul Vlahita. Motivul pentru care l-am numit parșiv e că, spre deosebire de alte trecători mai normale la cap, unde urci constant și poți să ții un ritm anume, acesta urca în sinusoide: adică urca, apoi cobora, apoi urca mai mult, apoi iar cobora și tot așa. O picătură chinezească, asta a fost pentru mine :D.

Aproape de pas, se află un ansamblu de cruci căruia nu i-am dat atenție la momentul respectiv, care a fost înălțat în memoria unei lupte importante date în trecut prin acele locuri.

Coborârea a fost abruptă și nespectaculoasă, dar ne-a oferit un punct de belvedere de unde am prins o panoramă asupra depresiunii Ciucului. Mi-a plăcut atât de mult încât am oprit brusc, aproape violent, pentru a o imortaliza.

Vedere spre depresiunea Ciucului

Vedere spre depresiunea Ciucului

În Miercurea Ciuc am oprit în parcarea magazinului Kaufland și ne-am cumpărat ceva de mâncare. După ce ne-am săturat, ne-am întins puțin și ne-am relaxat pe betoanele încinse; atunci am înțeles în sfârșit de ce au maidanezii mutrele alea satisfăcute când stau tolăniți.

Ghimeș – ultimul asalt

De aici spre Comănești, Carpații ne-au pregătit ultimul obstacol – trecătoarea Ghimeșului, fostă graniță între România și Imperiul Austro-Ungar. Urcând până la 1153 de metri, aceasta nu este deloc greu de trecut, numai că după oprirea lungă din Miercurea Ciuc mi-am găsit greu ritmul.

Lacul Frumoasa

Lacul Frumoasa, înainte de Pasul Ghimeș

În definitiv, cel mai greu obstacol a fost propria minte, nu urcarea în sine. Dovadă că m-a pus pe picioare nu o gură de apă sau un codru de pâine, ci o pauză în care m-am adunat cu firea.

În vârf am ajuns în jur de 18:30 – 19:00, adică destul de târziu, deci am stat puțin acolo. Drumul a fost bun până când am ajuns în valea Trotușului, unde a devenit inconfortabil. De fapt, mi s-a părut o adevărată bătaie de joc.

La ora nouă seara am ajuns la capătul călătoriei noastre – în Comănești. Ne-am cumpărat ceva de mâncare, am băut o cafea și la ora zece am luat trenul spre Adjud și, de acolo, spre București. Măsura oboselii acumulate am avut-o doar după ce ne-am urcat în tren – am adormit instantaneu și m-am trezit abia la Adjud.

Aproape de gara Comănești

Aproape de gara Comănești

Greu. Frumos. De refăcut.

Tura pe scurt

O părere la “Blitz Radtour – „Aroganța” Orientală

  1. Pingback: Frânturi de Mestecăniș | AlexBoia.NET

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.