Sudul uitat – Insula Ostrovu Mare

E un lucru care ține de începuturile lumii, nota Geo Bogza referitor la micile ostroave de pe Dunăre. Și fiecare ostrov care se naște e o lume nouă, începută, adăuga el. Subversivul reporter de atunci își încheia astfel – cu o descriere ușor melancolică și romanțată a coridorului Dunărean – colecția de reportaje scrise pe vremea când se afla în slujba ziarului Vremea.

Apus de soare la Cetate

Apus de soare la Cetate

Exemple de asemenea de insule sunt destule: Ada Kaleh, cea mai celebră, a fost scufundată odată cu finalizarea centralei Porțile de Fier 1, Șimian poartă acum o parte din vestigiile strămutate de acolo (însă reconstituirea nu a fost niciodată finalizată și oricum localnicii nu au fost de acord să se mute) și, nu în cele din urmă, Ostrovu Mare, o palmă de pământ aparent neinteresantă, plutind undeva în sud-vestul României.

Insula Ostrovu Mare

Debarcader părăsit pe Ostrovu Mare

Debarcader părăsit pe Ostrovu Mare

Aș putea să o numesc chiar Planeta Ostrovu Mare, deoarece nicăieri altundeva nu am avut impresia atât de intensă că este un loc unde aș putea să mă simt singurul supraviețuitor al omenirii. Este un compliment, evident, și mă gândesc cu jind la cum era acum câteva decenii, când pe insulă se putea ajunge doar cu bacul. Dar divaghez…

După cum v-ați dat seama din ieșirea mea melancolico-sociopată, în prezent se poate ajunge și cu mașina: DN56B trece brațul Dunărea Mică peste un baraj secundar din extremitatea Nord-Vestică și traversează insula spre Sud-Est, spre frontiera cu Serbia. Mai există un pod, tot peste Dunărea Mică, foarte spectaculos, aflat la capătul unui drum hârtopit de macadam, care asigură legătura între DN56B și satul Balta Verde.

Drumul de pe dig

Drumul de pe dig

Cel mai cunoscut loc aparținând acestui ostrov este, evident, complexul Porțile de Fier II: centrala, ecluzele, câmpurile deversoare de la Gogoșu, precum și colonia unde s-au stabilit cei care au lucrat de-a lungul timpului la construcția, întreținerea și modernizarea centralei.

Acolo, chiar lângă vamă, am lăsat mașina pentru a începe o tură prin zonă. Planul era să efectuăm un ocol aproximativ, însă mai bine de un sfert de traseu era sub semnul întrebării, neștiind cât de practicabil sau accesibil este. În total erau aproximativ 40 de kilometri din care în final am legat 31.

Drumul trece printr-un desiș după ieșirea din sat

Drumul trece printr-un desiș după ieșirea din sat

Prima parte am început-o pe asfalt și, la scurt timp după ce am intrat în pădure, am părăsit șoseaua pe un drum de pământ. S-a dovedit a fi un pariu pierdut din mai multe motive: drumul a devenit rapid plin de bălării, am făcut două pene dintr-un foc și am dat de o teribilă ceată de țânțari. Mi-era clar că nu puteam continua, mai ales că nu aveam decât trei camere la noi, așa că ne-am întors și am continuat pe asfalt după ce am reparat penele.

La ieșirea din pădure am părăsit drumul principal și am urcat pe dig, amenajat cu un drum pietruit. Lejer unul din cele mai înalte puncte din zonă, de pe el se pot vedea atât Dunărea, cât și câmpurile din jur. Priveliștea Dunării este, evident, mai ofertantă, mai ales malul Sârbesc, unde pot fi observate niște dealuri care sunt, în fapt, tentacule dinspre Arcul Carpatic ce trece granița între Bazias și Turnu Severin.

Pe faleza vestică

Pe faleza vestică

Am mers pe dig până aproape de intrarea în Ostrovu Mare, prevestită de câteva plaje de gunoaie. A fost necesar un ocol pentru a ajunge în sat, pe care în primă fază doar l-am traversat. Ne-am orientat spre ulița de pe malul apei, unde am găsit o ceată de copii jucând un fel de fotbal, un mălai, cum îi ziceam noi. Colțul acela de lume semăna un pic cu favelele braziliene, cu tot cu farmecul (dacă se poate vorbi de așa ceva) și tristețea acestora.

Imediat după ce s-au risipit și ultimele case am traversat un desiș similar cu cel în care ne găurisem roțile la început, dar acum am scăpat fără nici o pană. Apoi drumul a dat în câmp, mergând pe lângă Dunăre pe o mică faleză presărată pe alocuri cu niște relicve de beton. Ne-am oprit brusc într-o miriște, unde am făcut dreapta pe un alt drum care abia se distingea în iarbă și ne-am îndreptat spre șosea, traversând un lan de floarea soarelui pitică.

În depărtare se văd dealurile subcarpatice din Serbia

În depărtare se văd dealurile subcarpatice din Serbia

Ne-am întors în Ostrovu Mare și am poposit la una din cârciumi. Ca oriunde, e cel mai bun loc pentru a afla informații sau povești de-ale locului. Nu mai țin minte exact cum îl chema pe cârciumar, dar am să-i spun nea Petrică, deoarece semăna cu un om care ar purta un astfel de nume. De data asta nu zăbovit mult, însă în urmă cu un an țin minte că lăsasem o ceată întreagă flâmândă preț de două ore întinzându-ne la povești cu dânsul.

Am cerut, totuși câteva indicații vis-a-vis de următoarea bucată de traseu. Voiam să ajungem și pe malul celălalt, lângă Dunărea Mică. Ne-a sfătuit să alegem vechea rută spre fostul bac folosit înainte să existe cele două poduri. I-am urmat sfatul și am pornit pe acel drum, străjuit de zeci de pomi cu coroane uriașe care mai că nu îl înghit de tot: duzi, bombi, salcâmi, dar și alte specii pe care nu le-am recunoscut.

Vechiul drum spre bac

Vechiul drum spre bac

La capătul celor trei kilometri care despart DN-ul de țărmul estic, însă, am dat de tăticu’ lor, probabil cel mai vechi arbore de acolo: un pom atât de gros și de înalt încât nu mi-a încăput în cadrul aparatului. Atat de mare încât nici măcar un fulger nu l-a putut doborî complet: o parte din el era carbonizată și avea urme de foc pe o bună parte din trunchi, însă continua liniștit să sfideze timpul.

În acest punct aveam două opțiuni, însă am preferat să mergem spre dreapta, pentru a ne întoarce la mașină. După o scurtă pauză am continuat pe faleză, mult mai înaltă decât cea vestică. Am trecut mai întâi printr-o poiană ideală pentru camping și cu o vedere perfectă către Dunăre. Apoi drumul s-a îngustat până în punctul în care înotam printr-o mare de arbuști și iarbă crescută până la genunchi.

Arborele cel bătrân

Arborele cel bătrân

Și cum verdeață + apă + căldură = țânțari, vă puteți imagina tabloul complet: cete întregi de bâzâitoare cu trompă ieșind din tufe precum paiele din combină și două victime dând căpiați din mâini. Luni bune mi s-au scos ochii pentru că am dus traseul pe acolo :)). Într-un târziu am ieșit din desiș și drumul s-a pierdut iar, într-o parcelă necultivată și plină de buruieni.

Am tăiat-o de-a dreptul până la primul drum de pământ care ne-a scos la asfalt pe lângă vreo două glorii care treierau grâul, în urma cărora aterizau berzele pentru a culege rozătoarele puse deja pe fugă. Până am ajuns la mașină soarele deja începuse-a scăpăta și am pornit rapid spre Înger Parc Cetate, adică Palatu’ lu’ Dinescu.

Pe faleza estică, spre Dunărea Mică

Pe faleza estică, spre Dunărea Mică

Înger Parc Cetate

Este de fapt reîncarnarea portului agricol care a funcționat la 3 kilometri de satul Cetate între anii 1880 și 1945. În 1997 Mircea Dinescu a cumpărat clădirea portului și întreg domeniul și l-a transformat în ceea ce este astăzi: un refugiu destinat manifestărilor culturale (de unde și numele de Portul Cultural Cetate), deschis și circuitului turistic (dar nu de masă) prin opțiunile de cazare oferite.

Înger Parc Cetate

Înger Parc Cetate

N-o să vă stric surpriza vorbind prea mult despre acest loc – o să spun doar că am văzut acolo unul din cele mai frumoase apusuri de soare și am luat probabil cel mai bun mic dejun pe care l-am putut lua vreodată (mă refer aici la întreaga experiență, nu doar la mâncarea în sine).

Referințe

Portul Cultural Cetate- site-ul oficial

Fundația Alexi Project – despre sit-urile arheologice de pe insula Ostrovu Mare

Coridorul Verde – Despre specificul zonei Balta Verde – Gogoșu

Porțile de Fier II – Wikipedia

Tura pe scurt

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.