Teleleu prin Penteleu

Legende cu haiduci, povești de dragoste sau istorii cu zăgani conturează de-a lungul timpului istoria unuia din pârcălabii din Curbura Carpaților, masivul Penteleu. Vârful său își proptește cei 1772 metri pe cinci culmi desfășurate radial între râurile Bâsca Mare și Bâsca Mică: Cernat, Miclăuș, Piciorul Caprei, Viforâta și Zănoaga. Numărul acestora, se spune, i-ar fi dat și denumirea.

Răsărit în Penteleu

Răsărit în Penteleu

Este, totodată, bine poziționat, cu o deschidere generoasă către Munții Vrancei, Podul Calului și Siriu. Aspectul este mai degrabă pastoral decât spectaculos, predominat de pajiști alpine și nu de stâncării impunătoare, ceea ce bănuiesc că explică parțial discreția relativă care îl caracterizează.

Pe de altă parte, tocmai statura puțin masivă îl face potrivit pentru plimbări cu bicicleta și, cum magistralele sunt deja cunoscute și oricum imediat vizibile pe hartă, am să insist în continuare pe drumul spre vârf, pe care l-am parcurs împreuna cu Remus în urmă cu aproape un an.

Pauză pe Valea Zăbrătăului

Pauză pe Valea Zăbrătăului

Am ales să începem din Întorsura Buzăului deoarece trenurile de legătură erau mult mai bine programate. În gara din Brașov, unde am schimbat trenul, a intrat în vorbă cu noi un bărbat fără vârstă, modest, ars de soare, cu o figură de om bun fără a fi deloc onctuos.

Râul Zăbrătău

Râul Zăbrătău

S-a recomandat ca fiind sobar și era curios încotro mergem, deoarece, zicea el, obișnuia să care tot cu bicicleta afinele din vânzarea cărora își rotunjea veniturile. Mi-a povestit despre familia lui, despre aventurile trăite prin munții din zonă în timp ce căuta prețioasele bace și, înainte de a coborî în Teliu, ne-a lăsat și câteva indicații.

Intrarea pe traseu am făcut-o prin Valea Zăbrătăului. Diferită față de ultima mea vizită acolo, când seceta o transformase într-o tristă uscăciune, își redobândise suflul, pulsul și culoarea. Am luat masa de prânz pitiți la umbră în lunca sa.

Un izvor este oricând o veste bună

Un izvor este oricând o veste bună

Am străbătut apoi valea Bâsca Mare, în aval, am lăsat în urmă amenajările hidrotehnice, iar la 10 kilometri după cabana Coceanu am schimbat calea principală cu drumul forestier Canton Cernatu. Urcușul a început aspru, cel puțin asta a fost prima senzație. În fapt, era doar încălzirea.

Iar pomii tăiați mereu un motiv de întristare

Și arborii tăiați mereu un motiv de întristare

Ceva mai sus ne-am întâlnit cu un utilaj ridicol de mare, plin cu lemne; senzația mea a fost că roțile sale sunt cât un stat de om. Un forwarder, m-a informat Remus, iar scopul lui e să stivuiască și să care trunchiurile din zona de tăiere la punctul de încărcare. Interesant e că, deși nu am văzut la noi munte care să nu fie sistematic defrișat, este prima dată când văd așa ceva.

Din nefericire, terasamentul, neconsolidat corespunzător pentru a suporta un astfel de trafic, a cedat pe o distanță de doi kilometri sub greutatea mașinii: șleauri înalte și late de mai bine de 2 coți, săpate de roți într-un nămol bicisnic, gri și lipicios.

Bătaie de batjocură

Bătaie de batjocură

Obstinat din fire, am refuzat să mă dau jos de pe bicicletă, însă avântul meu nesăbuit nu a durat mult: după doua sute de metri rotile nu se mai puteau fizic învârti, fiind blocate de câte două degete de glod. Lanțul avea și el propria carcasă pământie. La fel și schimbătorul de față, etrierele de frână și deraiorul din spate. Am reușit să o curăț doar cât să pot împinge.

Apus sub stația meteo

Apus sub stația meteo

Când am ajuns la Șaua Cernatu, soarele deja scăpătase și-i tivise conturul c-o lumină firavă roșiatică. Reveria apusului a fost curmată de trei dulăi care-au sărit pe noi, ieșind din niște tufișuri de pe margine. Ne aflam într-un fel de găleată, unde drumul cobora și urca abrupt. Până să ne dezmeticim au mai venit doi, din care unul s-a mulțumit să latre din depărtare.

Am folosit bicicletele ca pavăză și, după minute bune de tatonare, doi dintre ei au plecat, ceea ce ne-a permis să o luăm foarte încet din loc. Cel ce se voia alfa-ul a continuat să ne mai șicaneze, împreună cu un aghiotant pe care se putea citi lipsa de chef. Au renunțat după ce ne-am depărtat suficient de mult.

Se ridică încet dar sigur

Se ridică încet dar sigur

La stația meteo am ajuns odată cu ultimele minute de lumină. Am așezat tabăra și am luat masa pe niste lavițe cu vedere spre valea Cernatu pe care tocmai urcasem, într-o liniște profundă, față de care înghițiturile noastre păreau niște lovituri de gong.

Borna vârfului Penteleu

Borna vârfului Penteleu

M-am trezit cu noaptea-n cap, la 6 fără 10. Cu greu am rezistat ispitei de a închide alarma, mai ales văzând-ul pe Remus cum sforăia dormind dus. Am scos nasul afară și am simțit instant cum mi se face frig de la vântul bezmetic și rece. Hehe, mi-am zis, ăștia behăie de cald în București. Am căscat precum un leu somnoros și am pornit alert spre vârf – voiam să prind răsăritul.

Până sus au fost de urcat doar 200 de metri, pe un povârniș parțial bolovănos, parțial nisipos. Vârful în sine este o structură piramidală, având capătul teșit suficient cât să încapă acolo o cruce, o bornă cu altitudinea, un echipament alimentat prin panouri solare și o mână de drumeți.

Culmea de sub picioarele mele

Culmea de sub picioarele mele

Am ajuns tocmai la timp, în timp ce soarele abia-și începea ascensiunea. Era mic, abia îmbujorat, nu mai luminos decât un opaiț cu petrol și mascat parțial de o dâră de nori. Am stat și l-am sorbit din ochi, cu nesaț – era primul răsărit autentic pe care îl trăiam.

Selfie!

Selfie!

Fără să bag de seamă, culoarea-i roșiatică a virat către un portocaliu intens cu tente gălbui pe margini. Era deja de-o suliță și suficient de viguros încât să trimită coloane de lumină către văile în care ceața era încă așternută precum o plapumă de puf.

Culmile din jur erau doar contur și culoare – tonuri de negru, portocaliu și gălbui – dar câștigau vizibil în fidelitate. La picioarele mele, pajiștile scăpărau, decorate în același timp cu nuanțele lor naturale, plecate sub puterea vântului care încă nu slăbise.

Splendoare-n iarbă

Splendoare-n iarbă

După încă o oră și jumătate, sub o lumină albă, dar încă tânără, piramida Penteleului se contura asupra cabanei. M-am întors în tabără, dar nu înainte de a mă opri, o sută de metri mai jos, pentru o ultimă privire – soarele era deja deasupra vârfului și-și luase teritoriul în primire.

Ceața se ridică

Ceața se ridică

Remus era treaz când m-am întors. Am luat micul dejun și, după ce m-am întins ca un bou bine hrănit, m-am apucat să curăț bicicleta cu o perie de sârmă. Chiar și asa, am pierdut o groază de timp dând la o parte noroiul devenit peste noapte extrem și neplăcut de dur. Cel puțin am readus bicicleta într-o stare funcțională.

Coborârea în Nehoiu a fost lipsită de evenimente, motiv pentru care am ajuns cu două ore înainte de plecarea trenului. Am oprit la Hotel Nehoiu pentru a lua masa. Hotelul în sine părea rupt din anii ’80, foarte bine conservat, începând cu firma care trona desupra intrării.

În zare se vede Vf. Mălâia

În zare se vede Vf. Mălâia

Sala de evenimente îmi imaginez că era perla stabilimentului: lambriuri și finisaje excesive din lemn, candelabre imense și chiar și o scenă. În contrast, terasa era acoperită cu o prelată galben-țipător inscripționată cu sigla unui producător de bere.

O ultimă privire către vârf

O ultimă privire către vârf

Chelnerul care ne-a întâmpinat era și el parcă tot un vestigiu al acelor vremuri. Amabil, dar fără a fi libidinos, completa cu o ținută impecabilă și pedant de reglementară: pantofi lucioși, pantaloni negri la dungă care cădeau drepți deasupra pantofilor, cămașă impecabilă, un prosop pe mâna stângă și părul aranjat cu o cărare – tot pe partea stângă. Evident, proaspăt ras.

Când ne-am suit în tren începuse să plouă, dar nu mai conta – trenul ne lăsa direct la București. Simțeam deja aerul greu metropolitan și, cu o oarecare deznădejde, m-am agățat de ultimii kilometri parcurși cu trenul înainte de a ajunge la Buzău.

Alte plimbări prin zonă

La Mălâia, spre Lacul Vulturilor

Zaiafet de August în Munții Buzăului

Tabla Buții – Drumuri vechi, drumeți mai noi

Cu trenul de la Nehoiașu la Buzău

Kommandó

Referințe

Site-ul Rezervației Penteleu

Sprânceana de legendă a Penteleului – carpati.org

Tura pe scurt

4 păreri la “Teleleu prin Penteleu

  1. Sorin

    Alex, în pădure folosești termenul de arbore, nu pom. Pomul e în livadă, copacul e pe marginea drumului, pădurea e formată din arbori. 😉
    Altfel, mișto tură. Și mișto poze, din nou.

  2. Sorin

    A, și să nu uit. Utilajele de exploatare nu au voie (teoretic) să execute lucrări atunci când terenul e moale (ploaie sau zăpadă topită) tocmai ca să nu distrugă drumurile forestiere. Dar în pădurile de stat foarte rar se respectă aceste reguli, iar în cele private nu se respectă niciodată. Așa am pățit și eu „peste drum”, în Siriu, unde niște TAF-uri transformaseră tot drumul într-o troacă cu glod lipicios și alunecos. Și n-aveai pe unde să treci prin altă parte.

    1. Alex BoiaAlex Boia Autor articol

      Cred că număr pe degete drumurile forestiere pe care am mers și care păreau a fi bine întreținute sau de curând reabilitate. Ca să nu mai vorbim de respectarea unor reguli de bun simț.
      Punctual, în Penteleu am înțeles că ar fi vorba de o concesiune și tind să cred că e adevărat, deoarece echipa de exploatare era formată din niște cehi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.