Helios – Partea a II-a – Vârful Frasinul iar mă Almăjește

Soarele ardea, iar noi ne strânsesem cum putusem mai bine sub oricum nu foarte confortabilul acoperământ al umbrelei galbene ce țâșnea pieziș din mijlocul mesei. De sub aceeași masă, burta mă privea dezaprobator apropo de ceea ce tocmai ne pregăteam să facem. Dar nu fu după dânsa, așa că ne-am pregătit sumar de drum și am urcat spre Poiana Scocu.

Răsărit în Munții Almăjului

Răsărit în Munții Almăjului

Uneori mai scoteam câte un nechezat de durere, deoarece de fiecare dată când mă opinteam mai sănătos în șa pentru a răzbi un obstacol simțeam cum o duzină de cuțite îmi străbăteau fesele spre destinații necunoscute. Și, ca o ultimă tiflă a naturii, în stânga noastră se tot înșira o vale seacă – foarte asemănătoare cu bidoanele mele.

Fost terasament al CFF care urca până în Poiana Scocu

Fost terasament al CFF care urca până în Poiana Scocu

Peisajul, altminteri foarte frumos, s-a scurs repede prin fața ochilor noștri prăfuiți și am început să coborâm spre Valea Lăpușnicului din același punct din care cu un an înainte o apucasem aiurea și mă rătăcisem. Ar fi trebuit să continuăm spre Poiana Roșchii, dar am decis o abordare directă, pentru a mai recupera din timpul pierdut cu bălăureala de dimineață.

Valea Lăpușnicului

Valea Lăpușnicului

Am oprit la magazinul unei bătrâne – genul acela de bătrână blajină cu care toată lumea publică poze pe facebook – și ne-am aprovizionat. Eram acum în Valea Almăjului, care, contrar denumirii, nu este străbătută de nici un râu cu numele de Almăj. Am lăsat astfel în urmă Munții Semenic și Aninei, iar noua noastră țintă se afla la Sud – Munții Almăjului.

Abrupt în Valea Lăpușnicului

Abrupt în Valea Lăpușnicului

Intrarea ne-am făcut-o pe valea Șopotului, cu o nouă și ultimă pauză de alimentare în Șopotu Vechi. Acolo ne-am recompletat și mărit rezervele de apă, neștiind ce izvoare vom găsi în drum. Localnicii strânși la crâșma în cauză ne tot șopoteau cuvinte încurajatoare precum: „drumu-i greu și rupt”, „nu mai bine o luați voi pe asfalt”, „o să vă rătăciți cu siguranță” etc.

La magazinul din Lăpușnicul Mare. Foto: Andrei.

La magazinul din Lăpușnicul Mare. Foto: Andrei.

Dar noi n-am ascultat. Și soarele încă ardea, răzbind cu obstinație în valea strâmtă și glazurată cu un film alb-gri de praf. De aceleași atribute, de altfel, a dat dovadă și Andrei: înainta cu eleganța unei șalupe și determinarea unui tanc nemțesc. Nu același lucru îl pot declara despre mine: nu aveam în gând decât momentul în care vom așeza tabăra.

Traseul pe vale a ținut aproximativ 5 kilometri, după care am început a urca abrupt, dar pe un drum relativ curat. Cu suficientă odihnă, putea fi urcat și pe biciclete, dar nu a fost cazul nostru. Am împins bicicletele până sus pe culme, paralelă cu una din culmile străbătute într-una din traversările precedente. De altfel, există și o legătură între ele, străbătută de un drum care la prima vedere arăta decent.

Drumul de culme (1)

Drumul de culme (1)

În acel punct se putea spune fără pericol de exagerare că o piatră seacă conține mai multă apă decât bidoanele noastre. Norocul a făcut să dăm de niște cetățeni, probabil vânători, care ne-au îndrumat spre un izvor situat la baza unui arbore înalt, într-un aranjament parcă rupt dintr-o poveste. Mai jos se contura o vale și, am opinat eu, ar putea fi chiar unul din izvoarele Ilovei, judecând după orientare.

Peisaj de seară în Munții Almăjului

Peisaj de seară în Munții Almăjului

Am continuat fără prea multă ceremonie, deși eu aș fi înnoptat acolo. În ce direcție? Pentru unii Răspunsul ar fi fost desigur spre Vest, înâlțându-și vârful la seaca altitudine de 919 metri. Noi, însă, l-am căutat mai departe spre Sud, lăsând Cioaca Brazilor să troneze senină peste pădurile de foioase din jur și întinderile cu aspect amestecat de stepă, savană și pile submeditareene.

Drumul de culme (2)

Drumul de culme (2)

Inexplicabil, totuși, a fost cum am prins noi forțe, nebănuite, de parcă din acel izvor nu ar fi țâșnit apă, ci apa vieții. Cert, e că asemenea lui Greuceanu, am prins noi puteri de a răpune zmeii gâlmeți înșirați în cale. Soarele deja apunea și am decis să ne oprim fix în punctul unde ar fi trebuit să începem coborârea.

Am pus tabăra tot sub cerul liber, fix pe platforma drumului, singura suprafață dreaptă pe care o aveam la dispoziție, chiar sub Cârșia Ilovei (785m). Curând, soarele roșiatic s-a pierdut dupa perdeaua de arbuști, iar într-un interval de o oră dispăruse de tot. Orizontul, însă, rămăsese timid aprins sub luminile Ravenscăi.

Aici am găsit izvorul

Aici am găsit izvorul

Ne-am trezit devreme, în timp ce soarele abia se opintea peste Urda Mare (788m), spre care mă uitam cu jind. Ar fi mers o urdă acum, mă gândeam în timp ce-ngurgitam zeama din agitator. Am strâns repede și am făcut prima tentativă de a coborî. Eșuată, deoarece drumul de pe track-ul planificat s-a pierdut rapid. Am revenit pe drumul de culme, vizibil necirculat de multă vreme.

Drumul de culme (3)

Drumul de culme (3)

Am pierdut și acest drum undeva la marginea unei poieni, unde ne-am întâlnit cu traseul turistic Bigăr – Ravensca. O perioadă am reușit să ținem marcajele, dar undeva după ce am părăsit Poiana lui Radovan (609m) ne-am rătăcit din nou. Cum culmea părea să nu se mai termine, am decis să descindem în prima vale care părea să aibă orientarea spre traseul nostru.

Noapte bună, Almăj!

Noapte bună, Almăj!

Mai greu de făcut, deoarece versantul era extrem de abrupt și alunecos, în virtutea covoarelor de lemne uscate și frunze. Și, evident, apa era din nou pe terminate. Cu vreo 20 de metri deasupra fundului văii, încercând să manevrez animalul printre niște copaci, m-am dezechilibrat și am alunecat pe spate, neoprindu-mă până jos.

Am lăsat o pârtie de toată frumusețea în spate, dar, din fericire, nu aveam nicio rană, iar bicicleta era în regulă. Un metru mai acana, însă, se căsca o cădere de 3 metri. Ar fi fost un zbor nu tocmai plăcut de-aș fi cârmit în direcția aceea. Vestea bună era că pe fundul văii curgea un fir de apă, dar prea firav pentru a se constitui într-o masă decantabilă, drept pentru care a trebuit să ne mulțumim cu un lichid doar un pic mai tulbure decât ce curgea deseori la chiuveta din Regie.

Tabăra de seară

Tabăra de seară

Înaintarea a fost mult mai greoaie decât am ne-am fi dorit: a fost nevoie să ne facem loc printre praguri nămoloase instabile, printre arbuști crescuți ici-colo și, total surprinzător, printre niște șine de cale ferată, rămășițe ale rețelei forestiere ce se întindea în bazinul Berzascăi. Încă tremuram sub influența adrenalinei, dar nu m-am putut abține și am făcut niște poze: descoperirea mă umpluse de entuziasm.

Așteptând Răsăritul

Așteptând Răsăritul

O veșnicie a trecut până am ajuns în valea Ilovei și speranțele noastre de a găsi un drum decent au fost brutal curmate: fostul terasament era nepracticabil (deși uimitor de bine păstrat pe alocuri), iar drumul adiacent acoperit de bălării, arbori căzuți, arbuști.

Rătăciri. Foto: Andrei.

Rătăciri. Foto: Andrei.

Am luat-o direct prin albie, singura cale liberă, optintidu-ne ba peste trunchiuri căzute, ba printre ierburi care aduceau a liane, ba pe maluri, ba înapoi. Dar măcar aveam apă la discreție, așa că din când în când mă aplecam calic și îmi zvântam setea direct din căușul palmei, deși aveam bidoanele pline.

Pe măsură ce înaintam am dat din nou de urmele drumului și am ajuns iute în Poiana Debeleliug, iar de acolo în Bigăr, pe infamul Drum al Oaselor. La fel ca la fiecare descălecat în zonă, am prins acel calcaros defileu fix la amiază, când pereții reflectă cu sârg lumina și căldura în toate direcțiile.

Pârtieeeeee. Foto: Andrei.

Pârtieeeeee. Foto: Andrei.

În Bigăr am găsit ambele magazine închise, întrucât toți participau la slujba de Duminică. Am mâncat ce aveam și am negociat următoarea mutare. Ar fi trebuit să parcurgem culmea spre Vârful Frasinul și să ajungem în Mraconia pe valea omonimă. Dar rătăcirea ne-a lăsat cu un deficit de două ore, așa că Andrei a propus să mergem pe Clisura Dunării. Am bombănit, m-am împotrivit, dar avea dreptate.

Valea izbăvitoare

Valea izbăvitoare

Astfel, ne-am dat rapid prin frumoasa vale a Siriniei, săpată artistic în calcare gri și roșiatice. În 45 de minute eram deja lângă Dunăre, deasupra căreia plana o pâclă invizibilă de căldură extremă și umezeală. Nu fost chip să ne scuturăm de soarele care ne-a bătut în ceafă tot drumul.

Rămășițe ale CFF

Rămășițe ale CFF

Preț de mai bine de 60 de kilometri am pedalat cu încrâncenare, luptându-ne cu o sete permanentă și cu vântul din față. Indiferent cât aș fi băut, chiar dacă fizic simțeam că nu mai am unde băga atâtea lichide, simțeam o sete necontenită. Erau momente în care credeam că va fi o luptă în van, iar șoferii cărora le făceam semnul de autostop credeau că îi salutăm,  ne făceau semne de încurajare și… își vedeau de drum.

Am ajuns la Orșova cu 20 de minute înainte de sosirea trenului. Reușisem. Ne-am îmbarcat în ultimul vagon și îmi imaginez că miroseam amândoi îngrozitor de vreme ce s-a căscat treptat în jurul nostru o adevărată poieniță.

Valea Dragostele

Valea Dragostele

Din când în când mă uitam în spate – soarele ne trimitea ochiade cu complicitate. El nu mai ardea; eu, însă, ardeam de nerăbare să revin.

Citește Toată Povestea

Helios – Partea I – Cod Portocaliu de Semenic

Helios – Partea a II-a – Vârful Frasinul iar mă Almăjește

Referințe și Alte Relatări

MTB Banat – Semenic (Povestea lui Andrei)

MTB Banat – Almajului (Povestea lui Andrei – Continuare)

Munții Semenicului și Almăjului străbătuți pe bicicletă

De la Weidenthal la Bigăr prin Semenic și Bănia

Tura pe scurt

2 păreri la “Helios – Partea a II-a – Vârful Frasinul iar mă Almăjește

  1. Pingback: De la Reșița la Lăpușnicul Mare peste Valea Minișului | AlexBoia.Net

  2. Pingback: Helios – Partea I – Cod Portocaliu de Semenic | AlexBoia.Net

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.