De la Reșița la Lăpușnicul Mare peste Valea Minișului

Unde se află Reșița? Este, desigur, o întrebare foarte simplă: coordonatele geografice sunt 45°18′0″N, 21°53′25″E. Ca să atribuim sens acestor numere, putem adăuga că se află fix la confluența râurilor Bârzava și Doman; că este reședința județului Caraș Severin și o oglindă perfectă a acestuia. Și lista poate continua.

Ultimele ore de lumină în Semenic

Ultimele ore de lumină în Semenic

Însă există și o altă dimensiune a răspunsului la această banală – aparent – întrebare. Spre exemplu, dacă ar fi să parcurgem cu avionul spațiul până la sus-amintitele coordonate, am putea crede că e nu mai departe de – spre exemplu – cel mai apropiat Mega Image. De am sui la volanul unei mașini – nu mai mult de un parcurs dus-întors la serviciu, la oră de vârf, traversând în întregime cetatea lui Bucur. Așadar, timpi familiari, nimic deosebit.

Locomotiva Resicza

Locomotiva Resicza

Dar cu trenul? Ei bine… Reșița se mută brusc la mitologicul capăt al lumii – trenul merge și merge… si iar merge. De parcă, odată ajuns într-o stație, gara Reșița se mută una mai departe până când, evident, nu mai are unde, marginea Pământului fiind atinsă. Bătrânii povestesc că așa ar fi intuit Einstein teoria relativității sau că așa s-ar fi răspândit și împământenit vechea credință că P2X-3YZ ar fi de fapt plat.

Dar toate aceste lucruri trebuie trăite ca să pot fi înțelese, oricât aș declama eu aici. Culmea e că tot efortul este, în cele din urmă, răsplătit. Depinde ce cauți. În nici un caz nu ploaia care bombarda vagonul lăsând în urmă un zdrăngănit cavernos și câteva dâre de nămol pe geam.

Cel mai puternic model

Cel mai puternic model

Tocmai ne urcasem în legătura spre Reșița, după ce pe cea precedentă o pierdusem, iar toți colegii noștri de staul erau întorși pe dos: pe bancheta din față ședeau inerte două fătuci precum două capre zburlite, iar pe coridor doi domni cu grumazuri ca de boi bine hrăniți își găsiseră o poziție de confort relativ și discutau lupta femeii de serviciu cu apa ce se agrega pe coridor în mici lacuri subversive.

Deloc de lepădat nici asta

Deloc de lepădat nici asta

Ajunși la destinație, ne-am adăpostit în gara o jumătate de oră până s-a domolit urgia. Planul era să vizităm muzeul de locomotive în aer liber, însă, după ce pe Adi l-a-ncercat un puseu de nostalgie, am adăugat pe listă și un liceu la care susținuse el un concurs prin tinerețe.

Muzeul Locomotivelor cu Abur

Până am ajuns în Parcul Triaj – unde se află muzeul – ploaia statuse de tot și fusese înlocuită cu o ceață subțire; întreg orașul avea un aer de parcă ar fi fost scufundat într-un borcan de țuică tulbure. Nu este nimic spectaculos în decor – doar un parc cu locomotive și panouri informative. Suficient, de altfel, pentru a descrie o parte din istoria uzinelor reșițene care au produs mașinăriile trase acum pe o nouă linie.

Cu chiu cu vai, am intrat pe traseu

Cu chiu cu vai, am intrat pe traseu

La intrare a fost așezată locomotiva nr. 2 – Resicza – prima fabricată vreodată acolo, folosind drept model locomotiva nr. 1 – Szekul – adusă tocmai de la Viena. Au mai urmat apoi alte 1460 de astfel de mașinării, din care 16 sunt expuse, unifor disitribuite de-a lungul istoriei.

Evident, am fost precum un copil mic, plimbându-mă de la un tender la altul, zgâindu-mă la cabine, biele și roți cât un stat de om (la propriu). Preferata mea? Seria 142-072, cea mai rapidă din muzeu, este un hibrid cărbune-păcură. A fost construită pentru sarcini cu adevărat grele și are marcată o Iuțeală Maximă de 110km/h.

Un pic uzi

Un pic uzi

Pe Traseu

După ocolul pe la liceul Nu-Știu-Care am părăsit Reșița prin Colonia Driglovăț, situată deasupra unui parc industrial. De acolo am găsit cu greu traseul de urmat. Slab circulat – cu excepția bicicletelor, dacă ar fi să judecăm după marcajele de concurs rămase în urmă – face legătura cu drumul care pleacă din Cartierul Cuptoare și ajunge la Anina.

Un pic cam cu privirea încețoșată

Un pic cam cu privirea încețoșată

După încă o răbufnire de orgoliu ploaia stătuse definitiv și ceața se îndesise suficient cât să putem vedea la maxim 10-20 de metri. În acest fel înaintam murați în coasta Dealului Ponor, tăind șiroaiele din cale și desenând zig-zag-uri pentru a evita bolovănișuri și crengi căzute.

Am lăsat succesiv în dreapta Doman și Iabalcea, iar singura urmă de civilizație pe care am mai întâlnit-o o bună bucată de vreme a fost cantonul Padina Seacă. Lătrăturile din curte și mașina de la poartă indicau că la acel moment era încă folosit.

Am trecut Dealul Ponor

Am trecut Dealul Ponor

În mare, până la cantonul Comarnic, următorul punct de reper, doar am coborât. Rapid, motiv pentru care era să mă dau de câteva ori cu raita-n sus pe niște sectoare cu pietre mai destoinice. Am oprit într-un târziu să mai scot din presiune și am observat pe margine un gropan.

Avenul din drumul Comarnicului

Avenul din drumul Comarnicului

S-a dovedit a fi ceva mai mult de atât: gura unui aven, denumit sugestiv Avenul din Drumul Comarnicului, cu o dezvoltare (lungime?) de 24 de metri și o adâncime de 15.9 metri. Intrarea era obturată și însoțită de un panou care îl consemna drept rezervație naturală închisă publicului.

De altfel, face parte dintr-un domeniu carstic foarte întins, care cuprinde o bună parte din Munții Aninei și Almăjului. Ceva mai jos, la cantonul sus amintit se află și una din intrările în peștera Comarnic, săpată pe coasta muntelui Naveșu Mic. Cum era rupt de oboseală, Adi și-a așezat fix acolo cortul și a dormit o oră.

Cantonul Comarnic

Cantonul Comarnic

Cât el sforăia eu am încercat să vizitez peștera. Mă așteptam să fie deschisă, după programul găsit pe internet, însă nu a fost cazul. Abia ulterior am aflat că e nevoie să arunci buzduganul înainte. M-am mulțumit cu câteva poze prin zonă și o scurtă plimbare pe valea unui râu afluent al Carașului.

La intrarea în Peștera Comarnic

La intrarea în Peștera Comarnic

L-am trezit cu mult efort din partea mea și o droaie de bombăneli din partea lui. Am mers o scurtă vreme pe valea Carașului, pe care apoi l-am lăsat cu tot cu cheile sale dinspre Vest și am continuat cu direcția generală Sud. Am urcat printr-o pădure superbă, traversând câteva poieni cochete, până la cantonul Naveșu Mare, acum o ruină.

Am ocolit cantonul prin dreapta sa și am urmat un alt drum, într-o stare mult mai rea și cu o declivitate care ne-a pus serios la încercare: uneori era atât de mare încât apa înlăturase fără nici un fel de reținere absolut orice material acoperitor în afară de bolovanii mai bine înfipți.

Un tributar al Carașului

Un tributar al Carașului

Este calea de legătură între Naveșu Mare și cantonul Berzavița de pe valea Bârzavei, în amonte de Văliug. Între cele două se află și intersecția cu o conexiune care se desfășoară de la Nord la Sud în culmea ce unește Semenicul cu Munții Aninei și care are două ieșiri: una spre valea Poneasca și alta spre lacul Buhui.

Mai departe

Mai departe

Din fericire, odată ajunși pe acea ”Centură”, am mers multă vreme pe curba de nivel, la o altitudine aproximativă de 800m. Tot necirculat, drumul începuse încet-încet să fie revendicat de plante, în mare parte urzici sau ierburi cu frunza tăioasă. Acolo unde acestea nu au crescut, suprafața era formată dintr-un amalgam de frunze putrezite, nămol, apă și nisip. Din loc în loc, câte un arbore prăbușit ne forța la transbordări care au adăugat la oboseală.

Astfel ne-a prins apusul de soare. Apoi asfinințitul. A fost o experiență în sine a prinde ultimele clipe ale zilei după o perdea de arbori perfect verticali și așezați cu o acuratețe de lunetist unul față de altul, în timp ce de partea cealaltă soarele se pierdea după munții Aninei cu un rânjet de genul „fraierilor, nu mai aveți cum să ajungeți pe lumină”.

Pe drumuri mai puțin umblate

Pe drumuri mai puțin umblate

Desigur, Adi nu privea atât de poetic lucrurile: deja începea să observe că acei 5 kilometri pe care îi tot declamam eu erau de fapt minim 6 până am fi început măcar să coborâm, după mai bine de 10km de dus cu zăhărelul. Mai era și problema apei, care se afla în varii forme în jurul nostru, mai puțin din cele potabile.

Foarte puțin umblate

Foarte puțin umblate

Marele noroc a fost că am prins o dâră de lumină fix cât să ne orientăm în direcția corectă. În rest, calea ne-a fost luminată literalmente de lună. Cu greu am ne-am ținut echilibrul printre mini-puhoaiele de apă și bancurile de nisip agregate omnidirecțional. Din când în când, ca să fie lucrurile un pic mai interesante, câte un torent serios ne tăia calea.

În vale am crezut că lucrurile vor fi mai ușoare. Ne-am înșelat: stratul de nisip era și mai gros, însă acum m*g*sinα nu a mai fost cu noi. A trebuit, deci, să învingem partea întunecată a frecării cu puținul de forțe care ne mai rămăsese. Cum stamina se termina repede, ne opream des, sub reflexiile ochilor ce ne priveau de sus din pădure.

Dar măcar o parte's pe curbă de nivel

Dar măcar o parte’s pe curbă de nivel

Am ajuns la DN57B, în Valea Minișului, puțin după 1 dimineața și am dormit lângă niste ruine, în amonte de cascada Bigăr. În prealabil am gonit niște câini prea sictiriți ca să vină cu întăriri. Proviziile arătau prost, deoarece consumasem mai mult decât estimasem. Apă aveam și mai puțină.

Chiar și așa treaba fu stufoasă

Chiar și așa treaba fu stufoasă

Solo

A doua zi de dimineață ne-au trezit grohăiturile unei turme de porci care erau periculos de aproape. Cum rodeau deja niște chestii dubioase, am socotit de cuviință că ar fi mai cuminte să îi gonim până să aflăm dacă servesc corturi sau încălțări îmbâcsite. Era deja târziu, așa că am strâns direct cortul și bagajele.

Adi a hotărât să renunțe după experiența din ziua precedentă, însă eu eram chitit să continui, așa că l-am tapat de GPS și am pornit. Mai sus am găsit și un izvor. M-am burdușit cu apă și apoi am oprit pentru micul dejun la cabana Cerbul. Mâncarea a fost decentă, cafeaua bunicică. Viața se vedea altfel.

Zi bună!

Zi bună!

Așa că am abordat prima urcare, cea spre Poiana Scocu, mai întâi pe niște serpentine, apoi pe o vale seacă. Totul arăta bine într-o perioadă atât de ploioasă cum au fost acele săptămâni. Numai verde crescut excesiv, întrerupt sporadic de colțuri stâncoase de calcar.

Poiana Scocu

Poiana Scocu

În poiană am intrat pe aliniamentul unei foste căi ferate forestiere care venea tocmai din Poiana Liciovacea. Terasamentul s-a păstrat într-o stare foarte bună; atât de bună încât nici nu am observat când am ratat virajul la stânga. Am continuat o bună vreme fără să îmi pun problema că aș putea să mă fi rătăcit, chiar dacă GPS-ul orăcăia în buzunar.

Apoi au venit primele baraje naturale formate din niște copaci căzuți. Am trecut cu greu și doar urcând un pic în coastă, pentru că nu era altă cale. Apoi, mai departe, calea a fost retezată complet: probabil podul s-a înfundat și, după o ploaie mai serioasă, apele au pus mână de la mână și l-au rupt. Partea bună e că de aici m-am putut reaproviziona cu apă.

Mergând în urma trenului

Mergând în urma trenului

Am coborât în albie și am trecut pe partea cealaltă. Am lăsat bicicleta și am plecat un pic în recunoaștere. Situația se prezenta cam maroniu și pentru prima dată m-am gândit că s-ar putea să fiu aiurea. Am încercat pe o brumă de ramificație, care s-a înfundat într-o poiană cu o stână. La mustață am scăpat de câini.

Spre Valea Lăpușnicului

Spre Valea Lăpușnicului

M-am întors un kilometru și am coborât spre Valea Lăpușnicului într-un peisaj senzațional. Până în bazinul râului traseul a fost tehnic – bolovani calcaroși umezi și cu o pojghiță de nămol. Culmea, primele fețe umane pe care le-am văzut în ultimele ore au fost cele ale unui cârd de bicicliști cunoscuți. Voiau să ajungă în aceeași seară la Gărâna. Cu un zâmbet sardonic le-am recomandat să își ia gândul și să încerce să evite valea Poneasca.

Lăpușnicul era oleacă tulbure și umflat de câteva ori peste debitul normal. L-am trecut cu greu de fiecare dată și simțeam că în acel minut – maxim – cât dura o traversare îmi înghețau și venele din cap. Partea bună e că am apucat să spăl bicicleta cum nici în cadă nu reușesc.

Ceva mai jos

Ceva mai jos

În sat am tras la o băcănie și m-am luat în vorbă cu un localnic care are o cabană mai sus. Mi-a povestit că în ajun curentul era atât de puternic încât nu a avut curaj să treacă nici măcar cu mașina. Am mai schimbat câteva amabilități și mi-am văzut de tură.

Evident, ocolul fortuit de mai devreme m-a costat un timp semnificativ și m-a lăsat cu niște opțiuni deloc plăcute. Cort nu aveam: contasem pe Adi, iar el plecase. Sacul era subțire, deoarece plănuisem pentru cort. Prognoza de seară arăta bum-bum și multă apă. Cum, odată ce aș fi ieșit înspre culme, cea mai apropiată formă de civilizație era Bigăr, am hotărât că traseul e mult prea imprevizibil să risc o incursiune cu atât de puțin timp disponibil.

În final, o ultimă privire spre Iablanița

În final, o ultimă privire spre Iablanița

Așa că am abandonat și eu. Inspirat, aș putea adăuga, după cum mi-a dovedit tura din anul următor. M-am reaprovizionat în Bozovici și, până-n ora 17:30 eram deja la Herculane. Evident, pierdusem ultimul tren al zilei, cu următorul abia la ora 1 dimineața.

Cum a fost în alți ani

Munții Semenicului și Almăjului străbătuți pe bicicletă

De la Weidenthal la Bigăr prin Semenic și Bănia

Helios – Partea I – Cod Portocaliu de Semenic

Helios – Partea a II-a – Vârful Frasinul iar mă Almăjește

Referințe

Despre Muzeul Locomotivelor cu Aburi din Reșița

Tura pe scurt

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.