Poteci Singuratice

Demult, în timp ce schimbam impresii de bălăureală, Andrei mi-a zis într-o doară c-aș putea încerca și Bucegii și, cu toate că mi-a explicat că “da, dude, pe bune, partea vestică este cu mult mai puțin umblată” decât traseele-ndătinate, nu am putut fi sigur dacă-mi servește vreo butadă sau de vorbește serios.

Răsărit în Șaua Bătrâna

Răsărit în Șaua Bătrâna

Dar a trezit din hibernare un pitic înrădăcinat încă de la B4M 2014 și care cumva mi-a eludat firul gândrii. Mă pomenisem atunci, din senin, pe un drum răsărit discret cam pe unde Munții Bucegi se învecinează cu Leaota.

Nici măcar nu am mai cercetat problema, dar am intuit bine: pe satelit se vede cum, într-adevăr ocolește Șaua Strungulița pe la Sud și, cu puțină cercetare și imaginație, am găsit că se întinde de-a lungul întregii culmi apusene, până aproape de vf. Omu. Desigur, nu mă așteptam să fie în stare la fel de bună, dar a fost un suficient pretext pentru a lăsa baltă lenea de licean în retragere.

Urcând spre Cota 1400

Urcând spre Cota 1400

Nu de tot, însă, căci nu are rost, mi-am zis, să merg ca bezmeticul pe așa un timp agreabil și nici să mă trezesc prea devreme; aveam totuși chef să sparg noaptea-n somn, nu-n tren, dată fiind prezența lipsei numitului element în săpătămâna respectivă. Am început, așadar, din Sinaia spre Cota 1400 pe varianta spre Schitul Sfânta Ana. Este neasfaltată, slab spre deloc circulată, deci considerabil mai agreabilă și, în general, mult mai frumoasă.

Munții Baiului, văzuți e pe drumul de vară

Munții Baiului, văzuți e pe drumul de vară

Pădurea acelui început de Octombrie era neatinsă de toamnă. Aerul, în schimb, purta cu dânsul acel iz subliminal – nedefinit – specific fiecărui anotimp în parte și, evident, răcoarea pișcătoare ale dimineților de munte. Și cât de bine a fost: urcușul a mers strună, de zici că eram un soi de capră neagră.

Aproape de Piatra Arsă

Aproape de Piatra Arsă

De întâlnit n-am întâlnit decât un grup organizat și nu-mi dau seama dacă se uitau la mine cu surprindere pentru că eram pe bicicletă (da, știu) sau c-o urmă fină de dezgust, ca la un diletant, din cauză că fluieram. Sau poate puțin din ambele. Tot ce știu e că scopul meu a fost atins, anume absența prezenței mele în calea vreunei lighioane sălbatice.

Imediat ce am depășit Cota 1400 urcușul s-a înăsprit. Eram pe (clasicul?) drum de vară, iarna prefăcut în pârtie de schi. Opriri am făcut gârlă. Uneori cu scopul declarat de a mă odihni, alteori pentru-a scruta fotogenicele și planturoasele spinări ale Baiului.

Platoul Bucegi, la Babele

Platoul Bucegi, la Babele

Conformația lor colinară mi-a plăcut întotdeauna, ca și cum ar fi conștienți de propria măreție, fără a simți nevoia să o strige prin fel și fel de orânduiri de piatră. Ba din contră, și-o disimulează sub sobre, delicate și discrete strămutări de unghiuri și plane pierdute-n poala cerului.

Releul Coștila și valea Cerbului (?)

Releul Coștila și valea Cerbului (?)

Și, întruncât încadrarea spre culme m-a dus spre Nord, i-am tot avut în tribord până-n Șaua Peleș. De acolo am urmat Banda Galbenă până la cabana Piatra Arsă. Salivam intens după o cafea și, ah, ce bine a mers. Simțeam cum fiecare particulă de licoare se dezoltă într-un nou soi de globule – globule cafenii – în combinație cu soarele sub care mi-am permis un pic de fotosinteză.

La Cerdac

La Cerdac

Odată trecut de barieră, se chema că ajunsesem pe culme; am lăsat în urmă cârnatul de mașini întins până hăt la mama Zmeului și am croșetat puhoiul de care n-am scăpat până la Cabana Babele. Am făcut iar o pauză de gustare acolo, fără a lua, însă apă; nu am avut încredere să las bicicleta nici legată. În contrapartidă, relieful acela de platou, recunosc, m-a impresionat: m-am simțit ca-n Tibet fără să-l fi vizitat vreodată.

Norocul meu a fost că, tot întrebând de un izvor, un drumeț m-a blagoslovit cu jumătate de litru din apa sa, suficient cât să îmi ajungă, împreună cu rezerva mea, până dimineața. Lumina deja căpătase o nuanță gălbuie și toată lumea cobora de pe Omu; eu eram singurul care urca. La Cerdac – o semilună de piatră ce tronează peste valea Cerbului – m-am interesectat și cu ultima persoană.

Valea Obârșiei

Valea Obârșiei

Tot la Cerdac am decis să scurtez pe poteca turistică, rezoluție inspirată care mi-a scutit minute bune – folosite pentru-o oprire-n Șaua Cerbului întru adulația văii Obârșiei, iluminată pur și simplu ireal – și un considerabil efort – cheltuit în schimb pe rampa finală, parcă interminabilă; simțeam cum fiecare bolovan era un alt Omu, dar mai mic.

Cabana, lipită de un sfârc de piatră, era închisă și oricum nu am stat mult – doar cât să mă schimb, să casc gura prin jur și să mă trec într-un rând de țoale mai groase. Era primul descălecat acolo, încheiat atât de… neceremonios: eu cu o privire aruncată peste umăr, el cu o pală de vânt târâtă blând și ferm peste umeri: „fii pe pace, ești pe mâini bune„.

Vedere de la Cabana Omu

Vedere de la Cabana Omu

Am parcurs în sens invers limba de piatră la capătul căreia se ridică vârful și am luat bicicleta la umăr pe Banda Roșie. Curând panta s-a-ndulcit și am intrat pe vechiul Drum al Grănicerului, undeva deasupra Mecetului Turcesc.

Fost drum de graniță, e acum doar parțial practicabil din cauza eroziunii apelor pe care în mod natural le-a colectat. Altminteri, meticulos realizat cu serpentinte și declivități potrivite. Din fericire, acolo unde nu puteam ține făgașul său, am coborât lejer folosind poteca. Alteori se pierdea efectiv în peisaj doar pentru a reveni imediat de nicăieri.

La-ntrecere cu Soarele

La-ntrecere cu Soarele

Era ultima oră de lumină și mă aflam cu soarele într-un fel de cursă acceptată tacit de amândoi, asemeni unor șoferi de bolizi care-și fac cu ochiul la semafor înainte de a se lansa într-o cursă nebună pe bulevardele vreunui oraș.

Apus la refugiu

Apus la refugiu

În jur, totul era metamorfozat: iarba, oricum uscată, arăta ca năpădită de un curios caz de pojar; stâncile semănau cu imense mase de măsele cariate;  iar soarele, vinovatul, un disc roșu încordat de nervi sau de rușine. Sau poate suferea de patima invidiei că aș putea ajunge la timp.

Răsărit dinspre Babele

Răsărit dinspre Babele

Și chiar am ajuns în – literalmente! – ultimele 5 minute de lumină. Am avut răgaz doar cât să descalec, să dau binețe călătorilor opriți deja acolo și să imortalizez ultima fărâmă de asfințit – bandă roșie care tivea plapuma de nori de sub Șaua Bătrâna. Soare 1 – 1 Eu.

Eram acum în fața unei alte probleme: îmi era o teribilă poftă de ceva sărat întrucât mâncarea din rucsac – un fel de uruială care se prepară cu apă – deși gustoasă și eficientă, avea gust dulce. Cumplit meșteșug de tâmpenie, să nu iau măcar un plic cu sare. Din fericire, colegii de „apartament” parcă mi-au simțit oful și s-au lipsit de o mână de alune. Oh, aș fi putut cuceri lumea cu acel pumn de Avallene.

..înspre Crai

..înspre Crai

Am adormit repede și profund până-n punctul în care-am fost trezit de o bufnitură. M-am trezit surprins să văd încăperea atât de luminată. Crezui că deja era dimineață și tocmai mă gândeam ce lene mare pe ceilalți care încă dormeau, dar ceasul m-a calmat: nu indica mai mult de 3 AM. Misterul bufniturii rămăsese nerezolvat.

Bătrâna șa Bătrâna

Bătrâna șa Bătrâna

Dădui să vâr capul la loc în gluga sacului când stomacul mi-a dat o primă idee. M-am uitat spre ușa care dârdâia sub bătaia vântului și am ezitat să ies. Din păcate, problema nu mai suporta amânare și m-am urnit cu oarecare grabă; desfăcând sacul, am căpătat și indiciul necesar și suficient – nu trebuia să fiu Poirot să-mi dau seama ce mă trezise.

La Drum!

La Drum!

Bună dimineața, zise ceasul cu un sunet pițigăiat, alert, crizat oarecum de amenințara noii zile. Am pășit afară. Soarele nu sărise încă de culmea vecină, dar norii de deasupra erau deja aprinși, iar umbrele releului Coștila și cabanei Babele se distingeau cu claritate. În partea opusă, pe Piatra calcaroasă a Craiului, se prelingea surplusul de raze, cu o tonuri rozalii. Indicatoarele turistice luceau orbitor. Noua zi începea fără grabă.

Fără grabă am pornit și eu. Am trecut primul dâmb horcăind din rărunchi. Apoi al doilea și al treilea și – furat de peisaj – le-am pierdut firul. Ritmul domol se prefăcuse-ntr-o alergare ca după iepure în dorința de-a vedea cum se desfășoară landșaftul: ici o vale care se prăvale-n intoriorul potcoavei, dincolo un colt de stâncă aplecat spre Bran; ici o pajiște cu o stână părăsită, dincolo bucăți de piatră răsărite din iarbă precum coșurile pe fața unui adolescent la pubertate.

Să fie oare Valea Horoabei?

Să fie oare Valea Horoabei?

Uite-așa am ajuns în Șaua Strunga. Am oprit la refugiu – pe atunci în paragină, actualmente renovat – am halit un baton și am purces prudent. Nu era prima dată, dar eram la fel de înfricoșat, cu atât mai mult cu cât ranița din spate nu-mi conferea o stabilitate prea mare. Deasupra mea, stânci înșirate rânjeau machiavelic și ridicol în același timp: aduceau cu o dantură spartă-n urma unei bătăi crâncene, într-o beție generalizată, la o discotecă de sat.

În curând aveau să privească jos spre mine

În curând aveau să privească jos spre mine

Am răsuflat ușurat în pădure. Frumoasa potecă m-a scos într-un drum de TAF, care l-a rândul său a dat în drumul spre Șimon. Am năvăit în prima prăvălie și am ras hulpav două pungi de chipsuri. Am lins ambalajul de sare precum capra drobul și am plecat spre ultimul tronson, spre Predeal, via cabana Diham.

Coborând din șaua Strunga

Coborând din șaua Strunga

Era o idee așa bună, un traseu strălucit, întrecut doar de nerozia cu care l-am executat: după ulița spre Mănăstirea Bran am ratat o cotitură la dreapta și m-am trezit pe o coborâre. Ca s-o zic pe-aia dreaptă, era cam clar că deviasem, dar, cumva am sperat că mă lasă pe lângă Sohodol.

Nu a fost cazul. M-am trezit într-o vale amărâtă, cu perspectiva de a urca la loc cei 100+ metri pe care tocmai îi coborâsem. Am stat un pic, m-am uitat prin jur și, cum uneori sunt plin de noroc precum porcul de rapăn, am dat de niște urme. Păreau a fi lăsate de-un vehicul rezultat din impreunarea unui tractor cu un jeep.

Prin Valea Rătăcirii

Prin Valea Rătăcirii

Mi-am zis că un pic de explorare nu strică și, pentru a doua oară, am luat bicicletă în spinare până terenul a devenit ciclabil. Chiar și-așa, m-am sulemenit de nămol din cap până-n picioare, dar, ca să nu fiu mârlan, trebuie să recunosc că a fost distactiv să mă bălăcesc prin apa ce-mi tot tăia calea.

Valea Rătăcirii, cum melodramatic am denumit-o, m-a descărcat în Bran, chiar înainte de cotul deasupra căruia se află castelul. Am curățat bicicleta cât s-a putut, am umflat roțile și am zburat spre Râșnov, iar de acolo spre Brașov și București.

Alte Relatări

Potcoava Bucegilor pe bicicletă

Andrei a făcut și el ceva asemănător

B4M 2014 – Ziua 4 – Epilog

Tura pe scurt

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.