Fantomele din Baraolt

Am avut o reținere încă de când m-am trezit de dimineață; un fel de teamă, aproape paralizantă. Era cât pe-aci să rămân la vatră pentru-a-mi cântări scuipatul, de nu m-aș fi convins, in extremis, că m-aș fi simțit cu mult mai neplăcut dac-aș fi ratat un week-end agreabil.

Tot acest ping-pong argumentativ dus cu un alter-ego în formă de zile mari m-a întârziat substanțial, motiv pentru care se făcuse deja 4 ale amiezei când am ajuns în Sfântu Gheorghe, am terminat de verificat bicicleta, am strâns chingile la brâu și, în sfârșit, am pornit.

Stâna din pasul Vadaș

Stâna din pasul Vadaș

La Șugaș-Băi am făcut o pauză; era populată doar cât să se mențină fragil deasupra limitei hibernării. Urcarea până acolo a fost asfaltată, deloc dificilă și, peisagistic vorbind, laconică, în registrul clasic al unui drum de pădure.

Afară era o căldură apăsătoare, genul acela care, de obicei, anunță o furtună. De altfel, prin jur începeau deja să se formeze pâlcuri de nori; în același timp, câte o pală de vânt șarja cu fermitate coronamentul arborilor.

Tocmai părăsisem Șugaș Băi

Tocmai părăsisem Șugaș Băi

După o pauză, am părăsit mica așezare, privind îndelung fiecare casă, fiecare artefact al intervenției umane. Dar, odată ieșit, m-am trezit animat de un entuziasm aproape copilăresc, diluat cu un strop de emoție; în fața mea se-ntindea o cale anostă, lată și bine bătătorită.

Totuși, așa a fost doar prima parte, mai ales că, din cauză că am preluat direct o bună parte din traseu fără a mai verifica, m-am trezit pe un traseu de TAF, desfundat, acoperit de crăci și, pe alocuri, spălat de ape. Până la urmă s-a dovedit a fi doar un ocol inutil, căci m-am trezit foarte aproape de unde începuse ramificația.

Ocolul neinspirat, dar frumos

Ocolul neinspirat, dar frumos

Am coborât într-o a doua vale, mai îngustă și intimă, a cărei liniște nu era tulburată decât de niște cetățeni care încărcau crăci într-o dubă. Traversasem practic o parte din versant și nimerisem într-o cutiuță, cel puțin asta era senzația: când ești într-o vale sentimentul natural pe care îl ai e că la un moment dat se va deschide; aici, în schimb, aveam impresia că este înfundată la ambele capete.

La prima bifurcație am început urcarea finală spre culme. Terasamentul era parțial înghițit de ierburi și tufe, care, cu un aer agresiv, parcă ar fi vrut să recupereze ceva ce pe drept li se cuvenea. Pădurea deasă proiecta un aer mistic: nu mai eram pe un simplu răposat drum de exploatare, ci pe un punct de trecere între lumi. Trecut și viitor, entuziasm și tristețe, disperare și speranță, toate-și aveau acolo un loc de întâlnire.

Încep urcarea finală

Încep urcarea finală

Am făcut o risipă enormă de energie, mergând cât de repede era omenește posibil, mânat de un amestec de nerăbdare, extaz, emoție și frica, ca și cum, dacă nu m-aș fi mișcat destul de sprinten, aș fi fost înghițit cu totul.

Suișuri și coborâșuri s-au înșirat într-o succesiune rapidă. Am fost purtat prin luminișuri și am traversat coridoare de arbori, majoritatea tineri, dar cu atitudine seculară. Păreau să dețină un drept al pământului asupra oricui s-ar fi aventurat printre ei și, printr-o grație supremă, refuzau să facă uz de acest privilegiu și lăsau drumeții să-și continue periplul.

Ies din pădure

Ies din pădure

Brusc – cel puțin așa mi s-a părut mie – am ieșit în ceea ce s-ar putea numi golul alpin. În fapt, doar o zonă cu mai puțină pădure. Munții nu sunt foarte înalți (cel mai înalt pisc este Vf. Havad – 1019m), iar vegetația se strânge ciopor până aproape de culme, nu foarte lată, dar lină și ondulată precum o spinare de balenă.

Câmpiile de jos erau tăinuite de atmosfera pâcloasă, semi-opacă, cu un aer gri-albăstrui. În aceste condiții, uneori, la poalele muntelui părea că se întinde un ocean, nu o masă fermă de pământ, iar eu mă simțeam cum probabil se simțea primul pește care a învățat să meargă vreodată pe uscat: m-am uitat în urma cu un amestec de mulțumire și nostalgie și am continuat să urc.

Câteva mici hopuri abrupte

Câteva mici hopuri abrupte

Am trecut la un kilometru de o stână și ai săi ciobani, care poposiseră în partea de sus a ceea ce se contura a fi o mică vale. I-am salutat, parte din politețe, parte pentru a-mi face anunțată prezența, astfel încat danșii să știe că, dacă s-ar întampla să le fugă dulăii-n direcția-n care eram eu, ar fi bine să încerce macar să-i oprească. Nu m-au văzut, dar, din fericire nici cainii: hămăiturile lor atavice umpleau acele văzduhuri, însa nu-i zăream prin apropiere, iar vântul oricum bătea dinspre ei.

Ajunsesem deja pe coama principală, chiar pe traseul Zeroo, marcat cu multă vreme în urmă, dar ale cărui indicatoare sunt încă-n picioare. Pornește de undeva de sub Șugaș Băi și se termină în Pasul Vadaș (954 m), încotro mă îndreptam și eu pentru a petrece noaptea.

De sus se vede frumos spre depresiunea Brașovului

De sus se vede frumos spre depresiunea Brașovului

Era înnorat de-a binelea, mai devreme chiar stropise puțin. Sub puterea vântului, iarba se apleca amenințător, într-o parte și alta, repetitiv, asemeni unei armate chitite să atace, dar care se oprește la jumătatea saltului ucigator, manâtă ori de remușcare, ori de un brusc găsit sentiment de compasiune.

În trecătoare se aflau trei așezări omenești: un (cred) canton vânătoresc, un complex despre care am înțeles c-ar fi o școala de vară privată și o stână de vaci. Eram pregatit să dorm la cort, în sensul că aveam toate cele trebuinicioase la mine. Mintea mea, însă, visa la fermitatea unor pereți ceva mai solizi, așa c-am încercat la acea tabără: am strigat până, într-un târziu, a ieșit paznicul, care mi-a zis ca nu se poate.

Doamna vrea și ea să fie imortalizată

Doamna vrea și ea să fie imortalizată

Așadar, am început să caut un loc de bivuac și o sursă de apă. M-am apropiat cu prudență de stână pentru a-ntreba dacă pot rămâne acolo, unde pot găsi apa și, cel mai important, dacă pot conta pe faptul ca nu voi fi halit de câinii care păzesc stâna.

Stăpânul era plecat “de vale” – tocmai îi văzusem pe el și pe fiul cel mare coborând pe cai. M-a întâmpinat nevastă-sa, pe lângă care roiau copiii mici și o droaie de caini de talie joasă. Nu vorbea nimeni o iotă de română, iar eu și mai puțină maghiară, așa că am comunicat prin semne.

Drumul traversează o poiană frumoasă

Drumul traversează o poiană frumoasă

Am încercat să imit din mâini un câine care atacă și, tot repetând obsesiv cranț-cranț, să o-ntreb dacă paznicii lor vor fi o problemă pentru mine. A-nțeles, a râs cu bunătate și a dat din cap în semn că nu. Într-adevăr, tartorul cel mare avea oricare altă-ndeletnicire, mai puțin să mă pistoneze: zgândărea un cal care tot zvârlea o copită spre el, se-mboroșcăia cu alt câine din curtea de vizavi, rostogolea pechinezii stânei sau pur și simplu stătea tolănit cu botul scufundat în blană.

Am întrebat apoi, făcându-mă că beau dintr-unul din bidoanele bicicletei, unde pot găsi niște apă, și m-am făcut că mulg niște țâțe de vacă pentru a da de-nțeles că aș dori să cumpăr niște lapte. Mi-a indicat prompt locul unde se găsea un izvor (probabil chiar izvorul pârâiașului care ajunge-n vale), însă mi-a zis că lapte încă nu au pentru că nu au muls.

În Pasul Vadaș, privind spre Valea Crișului

În Pasul Vadaș, privind spre Valea Crișului

A fost foarte curioasă cum am să-nnoptez. I-am explicat că am în spinare un pachet care se face adăpost, încercând să mimez forma unui coviltir. A priceput cu mare surprindere despre ce e vorba, s-a amuzat și și-a vazut de treabă.

Eu am inspectat împrejurimile și am ales o palmă de pământ aflată-ntre gardul cantonului de vânătoare și o movila de jumătate de metru. A fost cel mai plat și puțin expus loc pe care l-am putut găsi. Am așternut cortul, am săltat bicicleta peste gard și am legat-o, după care am m-am plimbat prin jur.

Mugurii dimineții

Mugurii dimineții

Am făcut câteva poze și m-am retras, mai ales că furtuna amenința să se dezlănțuie dintr-un moment într-altul. Mici turbioane de aer săltau țărâna de pe caldarâm. În depărtare, spre Brașov, fulgere brăzdau cerul. Tuntele nu se auzeau, semn că nu eram chiar în buza evenimentelor.

Totuși, aralia nu a mai venit, iar cerul s-a-nseninat și o frumoasă țesătura de stele a luminat bezna nopții. În contrapartidă, m-am trezit la un moment dat pe cap cu plozii vecinilor mei; veniseră după mine. După semne, am înțeles că mă invită la ei pentru o cană de lapte. Am luat o pungă din ce aveam mai bun, un mix dubios de alune și fructe uscate și am dat-o celui mai mare din ei cu instrucțiunile exprese de-a o-mpărți cu toți.

Zen, cât de cât

Zen, cât de cât

I-am urmat până la vagonul în care locuiau. Se-ntorsese și bărbatul “casei”, înca tânăr: nu cred că avea mai mult de 35-36 de ani. Era un individ vânjos, cu trăsături frumoase și fine, dar neșlefuite. Evident încercat, avea totuși un zambet permanent și un aer de optimism combinat cu o ușoară zeflemea blajină.

Știa câteva cuvinte în română și, pornind de la asta și folosindu-ne de gesturi, am dezvoltat o conversatie hibrida. A fost ca un joc de integrame cu semne, dar, încet-încet, bariera lingvistică s-a dizolvat.

E timpul să plec iar la drum

E timpul să plec iar la drum

Am aflat că creștea doar vaci și doar ca să le vândă; laptele îl folosea pentru el, rareori îl comercializa. Am întrebat și despre pericolele de pe-acolo:
– Auuuu, cranț-cranț? Nu prea.
– Mor mor? Din când în când.

În fundal, un radio transmitea unul din meciurile naționalei. Concomitent, vântul se strecura printre paravanele prispei vagonului, iar un pui mițos de ciobănesc caucazian, dacă nu dormea și nu amușina peste tot, mă mârâia strașnic sau îmi ronțăia șiretul.

Culmea Baraoltului e blândă și pitorească

Culmea Baraoltului e blândă și pitorească

în cele din urmă am mers la culcare. A fost o noapte lungă și m-am tot foit ca niște pui de vrabie în cuib. Mă tot trezeam la foșnete sau diverse zgomote care nu reprezentau nimic deosebit. Foarte târziu am adormit cum trebuie.

Dimineața a fost superbă. O lumină gălbuie a aprins pasul Vadaș, norii s-au risipit complet, iar vântul s-a potolit. Abia adia și-l simțeam prin păr precum o mână părintească. Am mâncat ceva rapid și am părăsit cu strângere de inimă acel loc, familiaritatea sa și proaspăt dobândita liniște. Am trecut de movila ce flanca stâna si nu am mai vazut-o deloc; eram, asadar, din nou pe tărâm necunoscut.

Din când în când, este tăiată de pădure

Din când în când, este tăiată de pădure

Drumul a fost extrem de lejer, bun, cu rampe blânde. Cu toată micimea lor și cu toată suprafața redusă, de acolo de sus munții Baraolt apăreau imenși: o mare verde cu spinări timide – așa cum era și cea pe care mă plimbam – săltând din loc în loc.

O stână părăsită, un câine rătăcit și un canton activ, dar ferecat au rămas pe rând în siajul meu. Am trecut apoi de o barieră de pădure și, nu foarte departe, am observat cum un sobor de câini alerga sprinten înspre mine, de după un pâlc de copaci aflați în dreapta. În urma lor, un cioban încerca să țină pasul.

Dincolo de pomii ăștia, mai înfață, m-au înconjurat dulăii

Dincolo de pomii ăștia, mai în față, m-au înconjurat dulăii

In fața mea, nimeni altcineva, nici om, nici jivină. Nu trebuia să fiu Stonewall Jackson să-mi dau seama ce se va-ntâmpla. De-ntors nu se punea problema. Am mai mers un pic pe bicicletă și, când i-am văzut la 100 de metri în față, m-am dat jos și am continuat să merg liniștit; mă rog, cat s-a putut.

M-au înconjurat rapid, dar țineau o oarecare distanță, întrucat roteam bicicleta în jurul meu. Nu-mi dădeam seama dacă-mi era mai mult teamă de cei mari sau mai mult mă enervau puleții ăia mici cu timbru pițigăiat, de parcă ar fi fost privighetori lătratoare răgușite, nu câini. Așa enervanți erau că-mi venea să-i calc pe cap, numai sa tacă.

Din nou pe valea Cartografului Nehotărât

Din nou pe valea Cartografului Nehotărât

În câteva minute a ajuns și ciobanul. Gâfâind, i-a gonit de lângă mine și m-a-nsoțit până s-au calmat lighioanele. Am cerut câteva indicații legate de Valea Zălanului, mi-a confirmat direcția, ne-am salutat și am plecat.

Am ieșit de pe culme abrupt, pe un drum de tractor, nămolos și cu multe volte care ocolesc zonele dificile. Altminteri, foarte plăcut: pădurea filtra o bună parte din lumină, iar aerul era tare, aproape îmbătător.

Un susur plăcut tulbură liniștea dimineții

Un susur plăcut tulbură liniștea dimineții

Zgomotul era dat doar de lanțul ce se izbea de basculă, de foșnetul coroanelor de frunze si de păsările care zbierau una la cealaltă, de pe o ramură pe alta, precum doi vecini care flecăresc din fața casei fiecăruia, fiindu-le prea lene pentru a se deplasa unul la celălalt sau în vreun punct intermediar.

În sat am găsit un magazin deschis și, noutate, un turn GSM chiar la intrare; din păcate, nu al rețelei mele, pentru că, nu-i așa, de ce-ar avea? Am băut și am eliberat niște carbogazoase și-am continuat. Am făcut dreapta chiar la ieșirea din sat, am trecut pe lânga niște mofete amenajate și am tot urcat.

Roadele muncii câmpului

Roadele muncii câmpului

Ritmul a fost bun, la fel și spiritele: totul îndemna la voie bună, viață și bucurie. Până și copacii bătrâni și noduroși erau cuprinși de frenezia verii, iar crăcile lor păreau a-ntinde câte o mână salvatoare oricui ar fi avut nevoie. Știam că sus iar mă voi întâlni cu cete de crănțănei, dar momentan nu conta.

Suprafața decentă s-a terminat într-o poiana cochetă. Am urmat apoi cursul râului pe ceea ce părea să fie o cărare un pic mai lată, nicicum un drum. De mai multe ori m-am bălăcit în albia anemică, trecând de pe o parte pe alta. Aproape de capătul văii, am început să cațăr versantul.

Din nou pe culme

Din nou pe culme

Se auzeau deja turmele de oi și încercam să le cartografiez mental poziția, deoarece înca nu se vedeau. Una, intuisem eu și s-a dovedit a fi corect, coborâse de pe culme, probabil pentru umbră și apa, spre capătul vaii din care tocmai ieșisem.

La următoarea stână a fost neobișnuit de pustiu: ici-colo nișe capre, pe dincolo doi-trei cai, dar atât, nici urmă de lătrăi. Am discutat puțin cu singurul cioban rămas de pază și mi-a spus că toți erau plecați de vale. Probabil era chiar turma de care trecusem.

Lângă stâna adormită

Lângă stâna adormită

Din acel punct drumul a-nceput să coboare ușor, a traversat o răsfirată parcelă de mesteceni, ajungând, în sfarsit, într-o zonă abruptă unde se despărțea ca o suveică și descria un cot la dreapta. Pe stânga, brațul mai bun era ocupat de cinci câini și de turma pe care o păzeau. Pe dreapta, brațul era mai rău, dar nu avea colți. Între cele doua laturi se afla niște lăstăriș, crescut intermitent; nimic din ce ar fi putut opri niște bestii motivate.

Cumva, am zis că mai degrabă-ncerc să trec direct pe lângă ei. M-am dat jos și m-am apropiat. Hau hau, au venit spre mine, voioși nevoie mare, dar păstrând distanța. Ciobanul, ia-l de unde nu-i. Cum oile erau și dânsele prin apropiere am conchis că probabil doarme de rupe; fix norocul meu.

Aproape de suveică

Aproape de suveică

M-am retras și nu era chip să mai încerc pe partea dreaptă. Am șezut si am cugetat câteva minute. Rezultatul strofocării mentale a fost decizia de-a ocoli prin pădure. Am zis că, chiar de vin, printre pomi, arbuști și crăci căzute mai greu să facă vreo pagubă.

Nici măcar nu m-au simțit în primă fază. M-am strecurat ca un șarpe printre copaci și am răzbit până dincolo de cot, la 100 de metri mai jos de punctul nevralgic. Bag de seama că mi-au simțit prezența când am încălecat iar. Se trezise și ciobanul, judecând dupa hăulit, dar n-am mai stat să văd ce voiau. I-am dat gaz și-am coborât spre Calnic în vreo 45 de minute.

Coborârea spre Calnic

Coborârea spre Calnic

Dar, bag de seama, uitai să spun despre locurile în sine: tocmai parcursesem una din “coastele” estice care se desprind din vertebrala Baraoltului, paralelă cu și câțiva kilometri mai la sud față de cea pe care mă plimbasem cu doi ani în urmă. Aceste locuri se caracterizează prin mai mult spațiu deschis decât culmea principală, motiv pentru care sunt și mai populate cu stâne.

Din Calnic, trei pedale am mai dat până-n Sfântu Gheorghe. Am tras direct la gară, la o dugheană denumită sugestiv: Cafe Peron. Am așteptat trenul de București la o cafea meditativă, cu soarele în creștet, pe umeri și pe piept. Fantomele rămăseseră în Baraolt, iar buhuitul lor nu se mai auzea.

Sfârșit

Sfârșit

Alte relatări din zonă

Tura Val Vârghiș

 Prin Munții Baraoltului – Armin79

Cu bicicleta din Pasul Vadas pe malul Oltului

Tura pe scurt

O părere la “Fantomele din Baraolt

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.