Șambelanii Rodnei

Muzica
Leech – Amazing Hog

Iată-mă iarăși pe valul de sudoare al inspirației, cu mintea pe urmele unei mici aventuri mai septentrionale decât întreprind de obicei. Vară. Cald. Cele 9 ore și jumătate de drum până spre Gura Lalei, ceva mai sus de Iacobeni, pe valea Bistriței, s-au scurs mai încet precum aerul ce se ridică din asfaltul încins.

Joben de nori

Joben de nori

Am lăsat mașina lângă un soi de canton forestier și ne-am echipat pentru 4 zile pe spinarea Rodnei, între Ineu și Pietrosu Mare. Lângă noi era un adevărat furnicar de oameni pentru un loc atât de izolat, ca într-o zi de târg. Probabil asta și era, judecând după gălețile și coșurile pline de ciuperci, fructe de pădure și după sticlele de trotil ce făceau turul mulțimii.

Era trecut un pic de ora 16 când am pornit vioi pe valea Lalei, fără să știm la ce total va ajunge această lungă socoteală pe care ne-o propusesem noi, iar vremea se anunța rezonabilă, dacă știai să alegi doar acele prognoze care spuneau ce vrei să auzi. Aveam 10 kilometri de acoperit în 4 ore.

Pe Valea Lalei

Pe Valea Lalei

Peisajele se succedau ca din tren, cel puțin așa mi se părea: urcam alert, cu pauze scurte și cazone, majoritatea strict utilitare, cu câte un cadru furat atunci când ne întindeam mai mult de câteva minute. Graba noastră nu a fost pe de-a-ntregul nejustificată: ne jucam de-a rațele și vânătorii cu întunericul și norii, care ne hărțuiau precum indienii pe coloniștii americani. S-ar putea zice, mai departe, că nici hărțuiala lor nu era lipsită de noimă, căci și noi asemeni coloniștilor, venisem să furăm ceva de preț – o privire fugară de pe Acoperișul Rodnei.

Chapeau!

Chapeau!

Filoane de lumină ne încălzeau cefele, de parcă ar fi fost suflarea fierbinte-a urmăritorilor noștri și, simultan, eram răsfățați cu pale răcoroase de vânt care purtau cu delicatețe un miros de ploaie de vară și iarbă încinsă. Tot în spate, dar, în depărtare, vălătucii de un inconfundabil gri-schobolain țineau sfat.

Alăturea, Lala mângâia cu fermitate drumul, când pe o parte, când pe alta. Îngâna același cântec, vechi de când lumea – un cântec al pietrelor, al lemnelor înțepenite între ele, al plăpândelor vietăți pe care le-a adăpat precum o mamă, dar și-al zănaticilor care se-avântă pe munte-n faptul serii. Repetat de corul stâncilor, șoptit de pâlcurile de copaci rămași nedrujbăriți, îl purtam mereu în gând precum acea manea, de la acel revelion, dupa acele pahare de băutură, pe care nimeni n-ar admite c-a ascultat-o pân-aproape de pustiirea total-a oricăui alt gând.

Un pic mai aspru

Un pic mai aspru

Drumul s-a terminat la o stână și-a predat ștafeta unei poteci drapate cu tufe pipernicite și dese de verdeață, peste care, din loc în loc, scotea pălăria câte-o ciupercă albă. Urcușul deveni și el mai aspru și doar din considerație pentru ceilalți ma abtineam să nu inspir tot aerul din jur. De altfel doar gâfâiturile și vuietul apei crestau liniștea golului alpin.

Noapte buna!

Noapte buna!

Am ajuns lângă lacul Lala Mare tocmai când soarele se rostogolea de peste culmi, înroșind drept victimă colaterală un joben de nori ce plutea peste Bistrița. Am întins repede wigwam-urile și ne-am suplimentat stratul natural de piele cu unul din polar; căldura de peste zi se dăduse de 2 ori peste cap și se prefăcuse-ntr-o răcoare ciupitoare. Cum ploaia promisă nu venea, ne-am strâns lângă foc și-am găvărit o vreme fără țintă. Ne-am culcat cam în același timp în care luna răsărea după o coamă.

M-am trezit înainte de răsărit și-am început să umblu fără țintă prin jurul lacului. Undeva, mai departe, un fir de apă se scurgea dinspre Lala Mică. Îndes bidonul din el și sorb cu nesaț. Îngheț instant. Mai iau o gură și simt că sunt pe cale să fiu expediat la Polul Nord cu dispensă de banchiză.

Dimineata pe racoare

Dimineata pe racoare

Orizontul era crestat de un filigran auriu-roșiatic, iar văile erau inundate de-un lac imens de ceață lăptoasă. Încet-încet, întreaga zare se aprinde, la fel și pereții de piatră ai căldării nostre. Tresar deodată: niște bășini sparg, cutezător, liniștea dimineții. Toată lumea se trezise – puteam pune cafeaua.

Langa Ineu

Langa Ineu

Cafeaua aceea de munte nu prea poate fi egalata de nici o alta. Este ca și cum ți-ai face un implant cu viață. Ca și cum ai pune ulei proaspăt, cu teflon, într-o balama gripată, iar aceasta nu se mai rotește în scârbă, mârâind și suduind, ci lin, fără proteste, cu ușurința atingerii unui singur deget. La fel și noi, mânați de ascuțitul lichid, ne-am pus în mișcare. Până la primul povârniș.

În urcarea noastră spre Șaua Ineuț am dat de o tabără așezată lângă Lala Mică. Cehi. Urcaseră și traversaseră dinspre Romuli, iar acum coborau. Nu i-am reținut foarte mult, căci abia făceau ochi, iar noi oricum aveam un lung fitil de ars pe culmea principală.

Versant - detaliu ovin

Versant – detaliu ovin

Din Șaua Ineuț, nu am mers oblu, pe la refugiul Ineu (4 locuri), ci am ocolit pentru-a urca pe Vârful Ineu, locul unde-ntoarce uliul, dacă se află-n jumătatea estică a Rodnei. Tot acolo bănuiesc că își face o poză de grup cu alți ulii, dar dovezile-n atare sens sunt aprocrife-n cel mai bun caz. Noi, desigur, am făcut și ne-am rezervat și-un sfert de oră pentru o scrutare sănătoase a orizonturilor cocoșate adumbrite deja la acea oră de găluști albe.

Spre Valea Ineului

Spre Valea Ineului

Scopul zilei a fost simplu: să ajungem cât mai aproape de vârful Pietrosu Mare, însă calea până acolo merită mai multă considerație decât reiese dintr-o așa planificare naivă. În primul rând, sursele de apă sunt rare și, unele, greu accesibile. În al doilea rând, pare că durează o veșnicie, precum o bandă pe care mergi înainte, în timp ce dânsa se deplasează dinapoi și, chiar de nu se-ntruchipează osentativ cu asprime, e suficient de vălurită încât să stoarcă lapții din tine.

Dedesubtul nostru se despleteau, de ambele părți, văi glaciare late, înverzite, cu sau fără lacuri, uneori cu câte un drum semeț ridicat până-n buza povârnișului, precum cel de pe valea Ineului, pe la stâna Fundul Bâlei. Pe versanți încă se mai puteau vedea oi la păscut, risipte ca de mână de om, precum semințele pe ogor la încolțit.

Cand nu stii unde mergi, orice directie e buna

Cand nu stii unde mergi, orice directie e buna

Dar două, dintre toate văile, mi-au rămas mai cu seamă-n amintire. Prima, mai mult datorită unei apariții bucolice de nu ai fi știut din prima de e vis sau e aievea: un drumeț, ieșit din timp ca ținută și ca port, purtat cu sârg la deal de calul său, pe o potecă frântă-n multe ziguri și zaguri.

Zig zag

Zig zag

A doua, unde, în sfârșit ne-a răpus foamea și am aflat, cu ajutorul unui cioban, un izvor, cu 200 de metri verticali mai jos. A fost cea mai muncită apă băută vreodată, căci, pe lângă du-te-vino-urile ce se impuneau, a trebuit să și scobim binișor în piatra pe care se scurgea apa, pentru a putea avea loc cu bidoanele. Iar, cum somnul este viul trudei, după masă am și căzut într-o binevenită aromeală.

Estimp, Estul și Vestul încăpuseră sub temporarea stăpânire-a două neguri, geamale și balcâze, iar noi, cu nădejde și temei, speram simultan la două șarje de noroc. Întâia, că spre Vest se va ispravi urgia până vom ajunge noi în ceea ce părea a fi zona de competență meteorologică a acelui front. A doua, că dinspre Est nu va avansa atât de repede încât să ne găsim găbuiți sub dânsa. Vulgare și vane fost-au ambele speranțe.

Lumini si umbre

Lumini si umbre

Șurubul se strângea rapid, așa că Vârful Gărgălău, cu a sa priveliște către Căldarea Știol și Pasul Prislop a fost ultima tratație pe care am servit-o sus, căci, nu mai departe de Șaua Galaț, cele două fronturi și-au dat mâna frățește și, din lipsă de alt adăpost și timp de a-ntinde unul, ne-am dat de vale, spre Căldarea Puzdrele.

One does not simply hike into Mordor

One does not simply hike into Mordor

Ploaia s-a dovedit a fi liniștită, nici prea lungă, nici prea scurtă, nici prea caldă, nici prea rece, nici cu multe trăznete, nici fără, iar plimbarea, efectuată în liniște deplină, cu răpăitul aritmic al picăturilor de ploaie pe plasticul cauciucat al glugii pelerinei, a fost deopotrivă de agreabilă, mijind ușor dincolo de granițele reveriei. Și ca și cum ar fi vrut să mă tragă-napoi spre realitate, uneori câte 2-3 picături rebele își croiau drum pe sub guler și mai jos, pe spinare, lăsând senzația mângâierilor unor lame reci de pumnal.

Prima tentativă a fost să punem cortul lângă ruinele fostei Cabane Puzdrele (distrusă de un incendiu, gurile rele spun, intenționat). Problema de căpătâi cu acest plan fu faptul că lui Dan i se udase echipamentul de bivuac, în frunte cu sacul de dormit. Împinși de aceasta și încurajați de informația cum că până jos nu ar fi mai mult de o oră de mers, am continuat să coborâm.

Apus ponosit

Apus ponosit

Și, vorba aceea: de nu cade, pică! Pentru că, unde nici nu speram a găsi vreun loc de-nnoptare, în fața noastră se ivea, chiar în buza Cascadei Puzdrele o stână-refugiu Salvamont, de care ciobanii de sus nu pomeniseră nimic. Ne-am chitit, deci, repejor, în cerdacul stânei și am așteptat să ni se dea ok-ul pentru una din camere, care veni cam într-o oră, odată cu starostele stabilimentului.

Dimineata la wigwam-ul ciobanesc

Dimineata la wigwam-ul ciobanesc

Am cumpărat și un platou cu varii feluri de brânză, făcurăm niște ceai și, în încăperea încinsă ca-ntro etuvă, am încins si noi o agapă binemeritată, cu tot mirosul greu de sudoare, haine sintetice ude și încălțări năclăite ce umplea camera. Afară, un apus ponosit înreguna cerul, nehotărât înseninat.

Ce papaciocar, mă gândeam, aș putea jura că a vrut să scape de noi ciobanul care deunăzi ne zisese că-i maxim, maxim o oră până jos. Ora trecuse, drumul se duse, însă mult încă rămase. Au fost trei ore, legate, bătute pe muche, până undeva la marginea estică a Borșei.

The end

The end

Acolo, după ce ne-am scuturat rapid încălțările și ciorapii tencuiți și întăriți, ne-am pus cu sârg pe așteptat busul care ar fi trebuit să ne treaca Prislopul, până-napoi la Gura Lalei. Pe lângă noi treceam mașini scumpe, toate gri, acoperite de colbul drumului neasfaltat. Mi-am verificat de două ori GPS-ul, căci, năucit de atâta italiană cât se vorbea în jur, mă gândeam că poate suntem la poalele Alpilor, nicidecum la poalele Rodnei.

Busul, o veritabilă copaie mecanică, a venit în scurt timp – Andiamo, Maricica!

Alte Povestiri din Rodna

Rodna cu de toate – Sorin Sfîrlogea

Tura pe scurt

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.