Eftimie, sau calul troian al intelectualilor de factură noua

Motto
Acestea sunt principiile mele. Dacă nu îți plac, am altele.
– Groucho Marx

Acum aproximativ o săptămână, Eftimie a scris un articol pe blogul lui zoso, in care-a elaborat pe baza ideii că un regim autoritar este întărit de intelectualii și artiștii care, din lipsă de posibilitate sau voință, preferă să slujească regimul (sau să nu îl deranjeze) în schimbul a bani de cafea, țigări și o cinzeacă. Puteți să citiți aici tot articolul, dar am să extrag și esențialul:

Nu s-a povestit foarte mult, dar știți de ce-am avut comunismul ăla foarte nasol și prea puțină mișcare de rezistență la noi? Că intelectualii cam trădaseră, se dăduseră cu partidulețul.

Ideea e că fazele astea s-au mai întâmplat pe la noi și de fiecare dată când s-a scuturat șandramaua șobolanii au ieșit la iveală. Aceștia sunt șobolanii zilelor noastre. Și cum democrația s-a suspendat în aceste vremuri, făcând loc unei autocrații comuniste în care toată lumea aștepată ciubuc de la tătuc, așteptați-vă să-i vedeți tot mai des.

El are dreptate aici, doar că am o mică problemă cu modalitatea lui de a aborda problemele mai serioase, în întreg spectrul lor, de o manieră caterincoasă și lapidară. Eu îl înțeleg, trebuie să vândă unui public cât mai larg, de la contese până la bucătărese, căci dintr-o mână trebuie toți să ciugulim;inclusiv el, iar divertismentul și bășcălia sunt ceva ce ori incluzi în arsenalul tău, ori riști să pierzi atenția cititorilor, atenție de multe ori sub cea a unei rândunici confuze.

Cu toate acestea, simplul fapt că încearcă să exploateze bazinul de popularitate pentru abordarea unor probleme serioase-i ridică obligația de a-și rafina jocul, pentru că altfel ajunge să îngroașe rândurile artiștilor care stăpânesc arta de-a juca la două nunți, de care el însuși s-a declarat, oh, atât de contrariat.

Să luăm două exemple…

Imnul Măgarului

Este vorba despre acest articol: Reguli de bază pentru ieșit pe stradă: nu mai fi măgar. Probabil că intenția a fost aici să inducă ideea că dracul nu e chiar atât de negru, că în miliție abuzurile nu sunt decât o chestiune care ține mai degraba de excepție decât de obișnuință și că, în general, doar cei care sunt măgari își iau amenzi. Pe scurt, spune el, se aplica legea bunului simț.

Ce a ieșit, însă, e o probozeală demnă de un gabor și-o apologie a miliției în care omite foarte multe chestiuni și încadrează problema de-o manieră-n care ți se sugerează subtil să te simți vinovat dacă ai vreun fel de nelămurire legitimă sau ceva de cârtit vis-a-vis de situație per ansamblu. Dar să spicuim câteva omisiuni importante:

  • că, deși poliția este plătită din bani publici, nu are un istoric foarte bun de servire-a interesului public (de la Rutiera care stă la pândă în loc să facă prevenție până la paznicii de la Miliția Locală care rar – dacă vreodată – vin la timp atunci când e nevoie de ei);
  • că ordonanțele acestea trasează linii vagi care lasă multe lucruri la interpretarea unor oameni care nu-s capabili (sau nu au chef) să o facă și care, ori din răutate, ori pentru-a se simți acoperiți, tranșează problema sumar c-o sancțiune;
  • că starea de urgență conferă puteri sporite miliției, dar nu sporește pedepsele pentru exercitarea abuzului în serviciu și nici nu poți contesta amenda în regim de urgență (căci este corect ca, dacă există un potențial mai mare de-a fi sancționat în mod abuziv, să existe și proceduri urgentate de soluționare);
  • că, în definitiv, bunul simț și buna credință, deși sunt o bază pentru a putea evita o amendă nejustificată, nu reprezintă o modalitate legală de echilibrare a unei balanțe de putere deja dezechilibrată

Problema cu atari omisiuni este că mută implicit atenția de la ele, ori așteptarea mea de la un intelectual complet ar fi, spre exemplu, să cadă de-acord cu alți intelectuali compleți și să conducă un dialog cu instituțiile statului prin care să pună pe tapet problemele, de-o manieră constantă și insistentă.

Sau, cine știe, să exploreze public varianta ca nu cumva a-ngrădi drepturile cetățenești în asemenea hal este doar o potlogărie menită să distragă atenția de la altele mai vârtoase (căci la urma urmei, fiecăruia-i e mai aproape pielea decât cămașa și-i mai degrabă înclinat spre a-și gestiona problema imediată decât spre-a se preocupa de concepte abstracte și îndepărtate precum deturnarea de fonduri publice sub pretextul siguranței naționale).

Măgarul Imnului

A doua ocazie cu care trage clopotele unei perspective-nguste e acesta. Pe scurt, indiferent de contextul sau felul în care este vânturat imnul țării prin domeniul public, a fi vag agasat de asta, înseamnă a fi direct asimilat unui trădător al condiției de român.

În cel mai fericit caz, îl bănuiesc că-și tocește tăișul logicii în oțelul propriilor patimi și că sucește ideea cu implementarea și virtutea cu deșănțarea, căci imnul dat pe cartelă și decret poate fi privit din următoarele unghiuri:

  • o manifestare deșănțată prin care niște autorități plătite să se pună-n slujba comunității, după ce-au dat chix și-au pasat cu forța răspunderea fix pe spinarea cetățeanului (Eftimie e fan Asimov, ar trebui să-și amintească una din maximele lui Salvor Hardin: violența e ultimul refugiu al incompetenței) au cinismul de-a se erija în susținătorii unui ideal de unitate (și sunt curios aici dacă Eftimie chiar crede că-i ok ca un imn sub care s-a construit o țară poate fi subiectul unei asemenea ipocrizii);
  • un joc de glezne ca de manual prin care doar se mai tulbură un pic apele, în lipsa unei comunicări decente și transparente pe timp de criză, cam în același fel în care suedejii-ș zvârle copiii-n miliție.

Dar nu am văzut nimic care să semene – măcar de pe lună – c-o judecată rece sau critică; ba chiar, în final, renunță la orice savantlâc și spurcă văzduhul în direcția oricărui eretic:

Iar mesajul nu e pentru oricine, e pentru ăia care înțeleg că raportarea la romani și Traian nu e doar o chestie de laudă, e și o chestie de responsabilitate și o povară. Da, trebuie să te ridici măcar la nivelul lui Traian, Mihai, Ștefan, Corvin și toți ăia, că ăia au trecut prin chestii mult mai nasoale decât tine și au izbândit, deși n-aveau cunoștințele tale sau condițiile tale. Și e decizia ta, poți fi o flegmă a istoriei și să miauni pe reddit, sau să fii ăla cu care Traian ar da mâna dacă vă întâlniți în Valhalla, după ce se termină toată treaba asta.

Deci ori cu obiecții, ori român, nu se poate ambele. Acum explicați-mi: cum este Eftimie diferit de intelectualii cărora le-a administrat praftorița de la care am început articolul? Prin motivație? Poate, dar cu ce mă încălzește dacă oricum a reușit performanța de a legitimiza ori o ipocrizie, ori o fentă?

———

În ambele cazuri, posibilitățile unui intelectual complet sunt numeroase, dar, ce-i drept, e foarte riscant să vorbești împotriva curentului când toată lumea recită litania #stațiacasă cu atâta fervoare încât doar un fir de ață-i desparte de portretul unui turnător sau dictator degenerat, în miniatură. Lucru periculos, mai ales pentru formatorii de opinie care trebuie în același timp să mănâce-o pâine și să se lupte c-opinia deja înrădăcinată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.