Experiența Călimani-Hășmaș – Partea I – Cumplit meșteșug de tâmpenie

Am petrecut șapte ore pe tren de la București la Deda. Un răstimp greu de suportat dacă nu ar fi fost atât de frumos drumul până acolo: am avut răgaz să pritocesc cu privirea fiecare cotlon de munte ce se ivea prin geamurile onctuoase ale vagonului în care ședeam tescuiți cu tot cu bagaje și biciclete.

Defileul Muresului

Defileul Muresului

Cu puțină imaginație, puteam vedea, în revers, culmile pe care urma să le traversăm, chiar dacă o parte se întruchipau văzduhului de partea cealaltă a depresiunii pe care o tăiam spre Nord. Iată Hămașul Mare, ceva mai încolo e Pasul Bicaz; ah, iată și Călimanii, pe la poalele căruia trenul se târăște de parc-ar avea o bizară stenahorie.

Și, un pic mai în față, gara Deda, loc al unui revelion impromptu, peron pe care mi-am încălzit ciolanele cu ceva ani în urmă după un marș forțat de la Brașov și, desigur, punct de plecare pentru un concediu pe care îl așteptam demult.

Aproape de Deda

Aproape de Deda

Am coborât, ne-am asamblat bicicletele și am purces înapoi pe DN, aproximativ 10 kilometri, spre Răstolița. Voiam să urcăm cât mai ținea lumina pe râul de la care, în cinstea faptului că aici se slobozea în Mureș, localnicii au împrumutat numele, dar, mai întâi, am zis că poate e rost de o glojdeală caldă. Măcar o pizza, fie, și, iată, un birt sătesc care servește așa ceva; am intrat, am întrebat, am ieșit la fel de flămânzi. N-aveau și, dac-aș fi o persoană căzută-n doaga eresurilor probabil aș fi zis c-a fost un semn.

Ne-am continuat drumul resemnați c-o să stăm pe mâncare de campanie măcar câteva zile și-am trecut rapid pe lângă colonia de lucru instalată la marginea satului: acolo se construiește de ceva vreme un baraj. Chiar înainte de pârâtul baraj ne-am întâlnit c-un localnic, foarte uimit să ne vadă. Dânsul, printre câteva sfaturi despre cum să trecem mai degrabă de șantier, a strecurat și-o brumă de sfat:

Home sweet home

Home sweet home

– Aveți secure? Nu? Era bine dacă aveați secure!
– Pentru ce, întreabă Andrei.
– Pentru urs, vine răspunsul.
– Dar avem muzica, răspunse Andrei în stilu-i tipic, lăsându-l, pentru o fracțiune de secunda, un pic blocat.

Ei bine, am trecut barajul pe un drum de servitute ce șerpuia de-o parte și de alta a sa și-am continuat pe vechiul drum, pe care se observau din loc în loc urmele unei foste căi ferate forestiere și, vorba aceea, nu știu alții cum sunt, dar eu, când văd martori ai decrepitudinii, basculez într-un complex proces în care încerc să reconstitui apogeul a ceea ce au fost odată ruinele.

Culcuș

Culcuș

În cazul de față, m-am proiectat brusc pe o locomotivă, cu mufa plină de funingine, trăgând la deal nu un rucsac, ci o garnitură goală, animată de un furnicar de oameni care mutau franghii, puneau brațe metalice pe poziții, înjurau și schimbau glume porcoase (aici m-am folosit de deducție, căci întreg filmul e mut în capul meu). Totul, desigur, în alb negru și totul în timp ce mintea ținea drumul complet teleghidată.

Dude, loc de cort, sparse Andrei retroreveria de care, ce-i drept, nici nu era conștient.

Era o poiana, cu un canton putred, care, chiar dacă nu era prăbușit, nici semne c-ar mai sta-n picioare nu dădea. Loc de cort era berechet, cum bine sesizase tovarășul meu dresor de urși pe muzică, asa c-am oprit sa-nnoptăm aici. Pe cale de consecință, am descălecat, am desfăcut cataramele rucsacului, apoi șnurul care-i ține gura-nchisă, am scos săculețul în care era-mpachetat cortul – cel nou-nouț, am scos cortul din săculeț și, când am dat să scot bețele… ioc.

Căutări...

Căutări…

Ca o bășină-n vânt și zăpezile iernii trecute, erau de negăsit. Cum, am uitat bețele? mi-am zis. Poate fi adevărat, dar nu e de crezut. Și le-am mai căutat de vreo trei ori, cu același rezultat. Astfel, cu revelația acestui – vorba Povestitorului – cumplit meșteșug de tâmpenie, ne-am mutat calabalâcul în cantonul care se-nălța ca un spectru la marginea poienii, băgându-mi și scoțându-mi în tot acest timp, drugălețe de puli, belite și răzbelite.

Acum, ca s-o zic pe-aia dreaptă, date fiind circumstanțele, locul nu era chiar așa rău: singura cameră care dădea senzația ca ar fi rămas în picioare, reprofilată între timp în grajd de urgență, cu tot cu iezle, paie și rahat uscat pe jos, era destul de ferită de vânt, iar combinația de paie și căcăreze uscate era destul de călduroasă.

Am mâncat și ne-am uitat la un film, apoi am adormit. Peste noapte, poiana a fost inundată de o lună plină care se uita insistent la noi prin cadrul ușii. De două ori m-am trezit sub această bicisnică de lună, care, în vis, semăna cu două faruri și tot de atâtea ori am tresărit speriat, fiindcă, în somn, logica are propriul ei fir misterios, care nu ține cont de întrebări de genul: de ce-ar vrea cineva să caute pricină unor indivizi care stau, în lipsă de-altceva mai bun, pe muchia sinuciderii într-un canton-devenit-cocină-de-lux?

Cu toate acestea, am dormit bine. Aferim!

Alte relatări

Povestea lui Andrei, cuprinde ceva mai mult de prima zi.

Tura pe scurt

One thought on “Experiența Călimani-Hășmaș – Partea I – Cumplit meșteșug de tâmpenie

  1. Pingback: Experiența Călimani-Hășmaș – Partea a II-a – Plumb, tunete și colți | AlexBoia.Net

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.