Experiența Călimani-Hășmaș – Partea a II-a – Plumb, tunete și colți

Să fi fost somnul prea profund sau stupoarea bețelor lipsă care transformau cortul într-un balast de lux, nu știu, dar ceva mi-a turnat un plumb teribil în picioare în tot restul zilei, bașca faptul că parcă m-am trezit cu o senzație bizară de parcă aș fi fost dezmembrat. De altfel, chiar am avut o tentativă de-a căuta clemele și șuruburile de prindere a mâinilor și picioarelor.

Apusul la stână

Apusul la stână

Dimineața era răcoroasă și călduroasă în același timp. Îmi e greu să descriu senzația, dar cine a fost la munte, cunoaște despre ce vorbesc: nici frumoasă, nici urâtă; nici înaltă, nici scundă, nici grasă, nici slabă. (…) găsește-o dacă poți! Micul dejun ne-a fost la fel de nehotărât: când prânz, când cină, când chiar mic dejun, în funcție de ce mai răscoleam prin rucsac, plus un pumn de praf de nes, în lipsă de-altceva mai bun.

Pe Valea Tihului

Pe Valea Tihului

După toate-aceste coieli matinale, ne-am reluat urcușul pe valea Răstoliței, apoi pe valea Tihului și Tihulețului. În contră cu denumirile râurilor pe lângă care urca, a evoluat și asprimea traseului: din lat, îngust; din neted, zgrunțuros; din lin, abrupt. În sfârșit, din drum, potecă pe râu, pe care ne-am târât, cu nădejde și temei, până-n Curmătura Tihului.

Apică

Apică

Eram deja (dacă se poate spune deja) pe via Maria Theresia (VMT), pe care Tășuleasa Social a readus-o la o formă practicabilă: curată, excelent marcată, desțelenită. Aici, aveam ceva speranțe că vom putea iuți pasul, dar s-a dovedit că micul nostru urcuș de mai devreme n-a fost decât o procitanie pentru cât am avut de tras pe această veche potecă militară: căci am împins iar la biciclete, și am tot împins; iar după ce am isprăvit de-mpins, le-am cărat un pic, apoi ceva mai mult.

În Curmătura Tihului

În Curmătura Tihului

Soarele deja pierise și nu mai ieșea decât pe alocuri, fiind placat imediat de nori care-altminteri nu se mișcau, ci ședeau lăuze peste tot.  Pe culmile din jur, de altfel, ploua: o ploaie densă pe piscul ăst la doi pași, niscaiva fulgere pe-ălălalt, o burniță ceva mai departe; de fapt, doar traseul nostru părea că scăpase, dintr-o bizară toană sau frivolitate meteorologică.

Ce-i drept, peisajele-au făcut toți banii

Ce-i drept, peisajele-au făcut toți banii

Cât despre peisaje, prietene, să știi că doar ele m-au mai scos din langoarea din care-n niciun alt chip nu mă puteam smulge: pârâiașe plescăitoare, pasaje de jnepeniș, văzduh pâclos sfârtecat de coloane de lumină, vânt care ne susura-n urechi verzi și uscate, verde – verde obsesiv și compulsiv – cât vezi cu ochii, fâșii de zăpadă-ncăpățânată să nu sucombe la-mbierile soarelui de-a se preface apă, pajiști posmăgite cu oi minuscule și câte și mai câte.

Poteca a fost excelentă...

Poteca a fost excelentă…

Dar, cu tot aerul ei de mirodenie magică, Via Maria Theresia s-a scuturat de noi ca de doi purici nevolnici chiar lângă fosta carieră de sulf a Călimaniului, de unde ne-a preluat drumul care-l traversează de la Nord la Sud, numit, în transmania ultimilor ani… Transcălimani.

La păscut...

La păscut…

Trans eram și noi, dar transpirați, transfigurați, transbordați și complet răscăcărați în raport cu timpul: se apropia seara și trebuia să găsim un loc de campat, căci de coborât de pe munte nu mai putea fi vorba. Dar, mai întâi, poze: în lumina șarmantă a serii și cu norii aparent atât de jos încât îi puteai culege, până și deprimanta carieră avea un je-ne-sais-quoi irezistibili.

Căutând adăpost

Prima încercare de-a găsi un adăpost a fost la refugiul de sub Vârful Rățitiș. Cum era și normal, era-ncuiat. Am continuat spre Est, fără vreun plan anume, dar, iată, vag situată sub Iezerul Călimanilor, o stână ne stătea-n cale. Sau, mai bine zis, mai acana de cale. Părea liniștită, așa că am lăsat bicicletele la „șosea” și ne-am apropiat pentru-a cere adăpost. Proastă, decizie, căci, cât ai zice „ai să-mi bag…”, ne-am trezit înconjurați de-ntreg areopagul stabilimentului.

Câteva petice de zăpadă...

Câteva petice de zăpadă…

Colți furioși se-apropiau, se depărtau, hămăiturile fără noimă cărau verdicte necruțătoare sau poate se negocia-mpărțirea prăzii. Cine știe, n-am apucat să aflăm, căci, salvarea noastră se-apropia. Încet, de parcă-am fi fost în Cișmigiu, dar se-apropia. Iar primul cuvânt rostit de salvare a fost, „Uăi, stați acolo, nu fugiți, că nu mușcă”, apoi, după ce ne-a preluat: „Ce bine că n-ați fugit, că v-ar fi sfâșiat”.

În care se arată că berzei chioare chiar îi face Dumnezeu cuib...

În care se arată că berzei chioare chiar îi face Dumnezeu cuib…

Salvarea noastră, era, desigur, șeful stânei, un bărbat la vreo 40-50 ani, aș zice, de o fire aidoma cu el însuși, genul ăla rar despre care citești în balade. Ne-am luat bicicletele și ne-am făcut confortabili într-un soi de arest în țarcul de lângă stână, sucăliți de câinii care nicicum nu voiau s-o dea la pace cu noi: lătrau, mârâiau, cârâiau, plescăiau. Ca atare, am avut nevoie de pază și pentru cele mai de bază nevoi.

Focul și bârfa din jurul lui

Focul și bârfa din jurul lui

În schimb, am fost răsfățați cu toate felurile de lactate: lapte proaspăt muls, smântână, telemea, dar și urdă. Nu au lipsit nici vișinata, pita și ceapa. Laptele, trebuie spus, ni l-am fiert singuri, într-un tuci agățat de-un lanț printr-un mecanism căruia cu greu i-am dat de cap, apoi am luat parte și la prepararea urdei, într-un vas enorm de lemn în care se bătea și-amesteca c-un ciomag, cam cum se bate untul și smântâna-n putinei.

Se ascund în rămurele, noapte bună

Se ascund în rămurele, noapte bună

Ce mai rămăsese din paraponul micii gogomănii din ajun s-a dizvolat, de tot, la apus, un apus care-și zvârlea lumina-n niște zdrahoni suri care se deșertau cu furie peste Toplița, din cine știe ce dihonie. Între timp câinii se mai potoliseră, și poate că am fi putut să ieșim la o plimbare prin jur, dacă o mangafa nu s-ar fi trezit de fiecare dată să ne latre, cum călcam în afara spațiului desemnat, deși în tot răstimpul nu făcea decât să numere norii și să taie frunze tovarășilor lui. Îi prevăd un strălucit viitor de polițist!

Noaptea, târziu, aproape de 12, când munca de la stână s-a terminat, ne-am retras cu toții-n sălaș și-am adormit. Nouă ne-a revenit un pat întreg, cu mult peste ceea ce speram cu numai câteva ore mai devreme.

Tura pe scurt

One thought on “Experiența Călimani-Hășmaș – Partea a II-a – Plumb, tunete și colți

  1. Pingback: Experiența Călimani-Hășmaș – Partea a III-a – În care se arată că berzei chioare chiar îi face Dumnezeu cuib | AlexBoia.Net

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.