Experiența Călimani-Hășmaș – Partea a IV-a – Hășmașul se dă Mare

Dacă tot sunt șanse mari de-a nu fi lăsați să ieșim slobozi de către comuniștii cu aromă de-arahat și fațadă de liberali, măcar încă este legal să povestim despre vremurile în care puteam s-o facem. Să purcedem, deci, cu povestea noastră, pe care o lăsasem să doarmă bine mersi-n Lacu Roșu.

Refugiul din Poiana Albă

Refugiul din Poiana Albă

Este, se pare, surprinzător de greu să găsești a mânca decent, mai ales de dimineață, mai ales dacă n-ai fost și cazat. Unii nu servesc decât clienți, iar când le spun că, fie, ne mulțumim și cu clienți, dar să fie bine făcuți și cu niște ochiuri pe lângă, eventual stropiți cu parmezan, strâmbă din nas. Ce să le faci, tot ei sunt nemulțumiți, dar, de data asta, am găsit direct un loc, să-i zicem, rezonabil, un hotel comunist, ușor reșapat, curățel și pustiu la ora aceea.

Ieșind din Pasul Pângărați

Ieșind din Pasul Pângărați

Am servit eterna omletă – cred că nu-ți dă autorizație de funcționare dacă nu ai omletă-n meniu și câteva roți de car prin curte – greoaie de la atâta ulei, ceea ce mi-a stârnit câteva tribulații cu gândul la un balmoș fermecat pe care-l mâncasem undeva prin Apuseni cu câțiva ani în urmă. Și, în sfârșit, eterna cafea; eu, căci Andrei, care ceruse un ceai, a rămas cu buza umflată – n-aveau, motiv pentru care-a căzut la rândul lui pradă unei stenahorii cu iz filozofic: cum să n-aibă ceai? Deh, ceaiul nu-i viciu decât dacă ești britanic, caz în care-i și datorie patriotică. În rest, poate lipsi bine mersi!

Drumul trece prin goluri generoase

Drumul trece prin goluri generoase

Cu toate puse la cale, am început a urca Pasul Pângărați, pe unde îl coborâsem ziua precedentă, ocazie cu care m-am gândit că mare gheșeft nu am făcut din punct de vedere al timpului pentru că oricum am petrecut o oră tot urcând câteva sute de metri doar pentru-a ne putea relua drumul.

Și aparent foarte hrănitoare...

Și aparent foarte hrănitoare…

Și, în timp ce noi urcam, nourași se strângeau din toate zările, asemeni puilor de găină ce se strâng atunci când cloșca hârâie și cârâie cu-n anumit ton, de obicei când găsește-o insectă, vreo râmă sau când gospodarul servește câte-un pumn de mălai amestecat cu apă. În cazul de față, e de-nțeles: doi bicicliști înseamnă pentru niște nori o masă onestă și-o propunere tentantă.

Mai trece prin foste păduri...

Mai trece prin foste păduri…

Din Pasul Pângărați am cotit spre Sud-Est, pe banda roșie; eu, personal, nu fără emoție: așa-i Hășmașul, ar putea fi o divinitate-n sine, ar putea da naștere și-unei religii, iar Oltul și Mureșul ar putea să-i fie propovăduitorii. Gurile rele ar spune că divaghez. Gurile și mai rele ar putea spune că încă resimt zăpușeala de-atunci, iar gurile-a căror răsuflare spurcă de-a dreptul văzduhul ar spune c-am înnebunit de-a dreptul de-am ajuns să scriu asemenea parascovenii.

Dăm de un cioban cu turma sa...

Dăm de un cioban cu turma sa…

Dar, în definitiv, de ce n-ai crede-ntr-un munte? Și, dintre toți munții, de ce n-ai crede tocmai în cel ce unește-o țară? Toate astfel adunate ar fi cu mult mai oneste și tangibile decât îngânatul fals a o mie de popi. Dintre toți, cred că Geo Bogza a-nțeles cel mai bine Hășmașul!

Se cam adunau norii...

Se cam adunau norii…

Și fiindcă veni vorba de zăpușeală, chiar așa și era, deși abia-n amurgul dimineții când am intrat pe traseul propriu-zis, un drumeag de căruțe, pe alocuri nisipos, pe alocuri bolovănos și spălat de ape ori înierbat, ce traversează câteva porțiuni deschise, fie pășuni, fie rariști artificiale pline cu buturugi sau arbori tineri și pitici plantați la loc sau scăpați de tăiere, ce nu se știe dac-au s-ajungă vreodată la senectute.

Am scăpat la limită de ploaie...

Am scăpat la limită de ploaie…

Pe drumul acela, împărțind cu noi povara a o mie de cuțite de soare, am întâlnit agale, venind ușor din vale, un cioban ce probabil mâna turma spre una din pajiștile pe lângă care trecusem. Câinii, contrar obiceiului, zgârciți la vorbă, dar, aveam s-aflăm, după firea omului:

– Încolo-i Piatra…?
– Încolo-i…
– Mulțumim, zi bună!
– … bună!

Noroc că stâna era păzită de copii

Noroc că stâna era păzită de copii

Acum stau și mă gândesc de nu cumva a fost doar ecoul personificat. Cine spune că mirajele trebuie să apară doar în deșert, unde-i lipsă de apă? Căci par să scoată capul și-acolo unde-i apă din belșug, cum aveam să observăm în funcție de cum se rotea perspectiva drumului: ploua peste Lacul Roșu și Valea Bicăjelului, ploua peste Pasul Bicaz și spre Gheorgheni.

Am mai tras din când în când cu ochii la urgie

Am mai tras din când în când cu ochii la urgie

Piatra Lunaș era de-asemenea acoperită de-o cușmă voievodală și doar ce-și ascuțea barda, dar ne-a ratat de puțin: doar ce-am intrat în stâna de sub dânsa și s-a pornit o furtună bătrânească, cu tot cu grindină, fix cât trebuie s-asigure un bas decent pe-acoperiș.

Ne mai încălzim din când în când

Ne mai încălzim din când în când

Mare noroc am avut, câinii cei croiți pe scandal erau plecați cu turma, iar la bază rămăseseră doar niște pui cu chef de joacă și teribil de expresivi. Nu mă-nțelegeți greșit, chiar dacă erau pui, asta nu-i împiedica să fie mai dihai decât jumătate de stat de bicicletă.

Care-a lăsat în urmă și ceva grindină

Care-a lăsat în urmă și ceva grindină

În timp ce băgam sub nas (ratză, scuză-mă că ți-am furat replica, dar mi-a plăcut maxim) de-a valma niște pită, telemea, urdă și ceapă, mai făceam câte-o poză prin jur și ne mai întrețineam cu minidulăii și cu oamenii de pe la stână. Ploaia a plecat cum a venit, ca speranțele deșarte. A fost, în schimb, precum apa deșertată de corb în gura lui Greuceanu: plină de putere!

Lăsăm în urmă Poiana Albă

Lăsăm în urmă Poiana Albă

Un aer fragrant, proaspăt, purtând cu dânsul un miros de viață fremătândă, adusă de peste tot, picătură cu picătură, prin evaporare, apoi prin forța vântului și, în sfârșit, prin condensare în căușurile Hășmașului. Și, așa cu foarte potrivit remarca Geo Bogza, vor fi Olt!

Nu am suit pe vârf, dar tot ne-am destrăbălat cu priveliștile

Nu am suit pe vârf, dar tot ne-am destrăbălat cu priveliștile

Iarba, devenită o ciorbă scăzută, căci pământul mustea de apă și nu mai avea unde-o sorbi și pe-aceasta din urmă, ni se lipea de cauciucuri și-am înaintat cu greu. O fi fost poate un șiretlic al muntelui de-a ne ține mai mult la dânsul. Îl înțeleg: tare pustiu era, și nici un alt suflet afară de ciobani și jivinele codrului, cale de mai multe poște-n orice direcție. Și parcă nicăieri nu era mai evident decât în imensa Poiana Albă, cu tot refugiul său cochet, cu tot izvorul său ștrengar!

Nici spre Bălan nu arată rău

Nici spre Bălan nu arată rău

Dar noi am mers și-am tot mers, luând-o pieptiș spre vârful Hăghimașul Mare pe un povârniș care lăsa-n urmă astă poiană cât o lume, pe cât de albă-n nume, pe-atât de verde-n realitate. De urcat fix pe vârf, n-am mai urcat. Și, drept fie spus, nici nu mai simțeam nevoia: aveai ce admira, oriunde-ți aruncai privirea, dar mai cu seamă plaiul de sub vârf, presărat cu pete de lumină pisată, pudrat cu vaci și tivit cu ceva brazi.

Nici poiana de sub vârf nu e de lepădat

Nici poiana de sub vârf nu e de lepădat

Ca să nu trădăm tradiția, am avut o tentativă de-a ne rătăci, dar nu ne-a ieșit: am găsit repede cabana de sub Piatra Singuratică. Era încă devreme, așa c-am zăcut mult și bine pe pajiștea din fața cabanei. Afară de cabanieri, eram singurii de-acolo.

În sfârșit la cabană

În sfârșit la cabană

La doar câțiva metri, am aflat un loc foarte bun de numărat norii. Și arborii, și vârfurile, și văile, și coamele și vântul. Se deschide generos spre Vest și Sud-Vest, iar apusul se vede mai ceva ca la cinema. Astfel, cocoțat pe-o stâncă, furând ultimele sclipiri de soare, m-am simțit ca atunci când, cocoțat pe garaje, priveam pe furiș filmele ce rulau la Grădina de Vară din cartier. Nu pot să zic că Dublu Impact, ultimul film văzut acolo, se poate compara-n vreun fel, dar cu siguranță am fost la fel de entuziasmat!

Cinema...

Cinema…

Andrei, pe de altă parte, nu vădea mare fervoare față de roșeața cerului în sine, ci mi-a explicat că-i mai interesant de observat cum se răsfrânge pe elementele din jur. Uite dude, vezi stânca aia ce frumos e iluminată (Piatra Singuratică, nota redacției). Și uite și floricica asta – un clopoțel galben pe un fir plăpând – încearcă să o prinzi aliniată cu soarele! Și am încercat, după cum se poate vedea, dar vă jur că nu mi-ar fi trăznit prin cap, atât eram de hipnotizat!

Și un mic exercițiu de perspectivă...

Și un mic exercițiu de perspectivă…

După mica lecție de fotografie de peisaj, ne-am retras în cabană, am făcut un foc ce ardea cu trosnete, asemeni șinelor la curbe, dar și c-un duruit surd, am pus-o de-un lapte praf și-o cină improvizată, apoi de-un film, pe care nu-l mai țin minte!

Alte relatări

Relatarea lui Andrei, cuprinde și un pic din ziua de dinainte

Tura pe scurt

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.