Am găsit prin valiza cu amintiri a familiei o adaptare insolită după Pașa Hassan a lui George Coșbuc. Înteleg că e vorba de o bășcălie cu dichis, între colegii de la fostul IPTE Alexandria, după un meci de fotbal de pomină. Nu știu cine e autorul, dar mai sunt câteva, într-un registru asemănător.
Febra lui Mugurel
Mugurel Boia, în rolul lui Pașa Hassan, e tata. Pe Victor Șerban nu l-am cunoscut, dar înțeleg că au fost apropiați. În orice caz, cred că am zis suficient cât să reiasă temeiul pentru care-am redat-o aici, cu doar câteva modificări stilistice unde am crezut că era cazul.
Pe Victor-l zărește repede fugind
Printre adversari, cu mingea rotundă,
În lături s-asvârle mulțimea adversă,
Căci Victor o-mparte, cărare făcând,
Și-n urmă-i se-ndeasă cu vuiet curgând,
Echipa ghiolbană.
Cu tropote fotbaliștii de spaimă-n teren
Rup șirurile-n bucium și saltă;
Artiștii-nvrajbiți se rup deodată,
Și cad în baltă, în val după val,
Iar fulgerul Burcică, izbit după cap,
Se-nchină prin baltă.
Boia din fața porții acum
Lui Vai-i trimite o pasă:
În spatele echipei ghiolbane s-aruncă
Urlând artiștii prin ploaie și vânt
Dar Boia rămâne alături de poartă
Departe d-echipă.
Șerban îi zărește și-alege vreo doi,
Se-ntoarce și pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Și intră-n luptă ca lupu-ntre oi
Și-o frânge degrabă și-o bate-napoi
Si-o vântură toată!
Boia de mirare, e negru pământ,
Nu știe de-i vis, ori aievea-i,
El vede cum zboară mingea spre el
Cu putere lovindu-l și-oprindu-se-n plasă
El vede brașoveanul că-i suflet de vânt
Si-n față puterile-artiștilor sunt
Tăriile plevei.
Dar iată-l! E șeful, ghiaurul Șerban
Aleargă năvală nebună
Împrăștie singur pe câți îi adună,
Cutreieră terenul făcându-i țărână
El vine spre Boia; e groază și vai,
Că vine furtună!
„Stai, Boia, un șut de-aproape să-ți trag
Că nu te-am găsit nicăerea” –
Dar Boia-și pierduse și capul, și fesa!
Cu teniși-n mână el fuge nebun,
Că-n ghiară de fiară și-n gură de tun
Mai dulce-i pieirea.
Sălbaticul Victor e-n bascheți și șort
Și pletele-i flutură-n zbucium,
De păr gigantică poart-o claie pe frunte
Și vorba-i e tunet, răsufletu-i ger,
Iar mâna din stânga-i ajunge la cer
Si Victor i-un munte.
„Stai Boia! Să piară azi unul din noi”
Dar Boia mai tare zorește;
Cu mâinile-n spate portaru-și lovește
Și gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu părul vâlvoi
El fuge orbește.
Fesul îi cade și-l lasă căzut;
Își rupe cu mâna tricoul
Și-n largii nădragi se-mpiedică vântul
Și lui i se pare că-n loc e ținut;
Aleargă de groaza pieirii bătut
Mănâncă pământul.
Și-i dârdâie dinții, și-i galben pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Și-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci Boia-i de finish aproape sosit
Artiștii din poartă se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.
Și-n ceasul acela Mugurel a jurat
Să zacă de febră o lună,
Văzut-au și-artiștii că fuga e bună
Și bietului Boia dreptate i-au dat
Căci Victor ghiaurul în toți a băgat
O groază nebună.
Iar dacă vreunul din protagoniști (sau vreunul din urmașii lor) ajunge pe aici și se recunoaște, să nu se zgârcească să dea un semn!