Mărirea și decăderea lui Felcerus cel Mare (II)

Această a doua parte a expozeului nostru istoric nu era musai planificată, mai ales că izvoarele sale sunt, în cel mai bun caz, speculative. Dar, având în vedere vâlva stârnită-n jurul celor prezentate inițial, precum și întrebările revărsate dinspre dumneavoastră, am socotit de cuviință că trebuie, totuși, să explorăm și zonele de incertitudine, nisipurile mișcătoare din jungla istoriei.

Așadar, iată-ne în fața unei noi sesiuni, bazată pe un vraf vechi, heterogen și heteroclit de scrieri denumite colectiv chiar Apocrifele Faine. Nu cunoaștem sensul cuvântului fain, însă există indicii că era folosit mai cu seamă ca un subterfugiu pentru a desemna pe acei oameni despre care nu se putea spune nimic altceva. Deci, putem extrapola, acum că judecata este din nou legală și încurajată în societatea noastră, un titlu ironic și, posibil, autorionic.

Nu știm dacă descrierea este metaforică sau nu, deși la un prim nivel de înțelegere, ar părea să fie. Este greu de spus; în definitiv, de-a lungul evoluției sale omul a fost modelat de idei, pe care, la rândul său, le-a modelat. Deci, cine-ar putea spune fără tăgadă că nu au fost cazuri în care ideile au făcut, literalmente, din oameni neoameni sau chiar dobitoace?

Și, ca s-o facem scurtă pe cea lungă, adaug doar că ne vom ocupa cu isprăvile lui Bun-Simțiu, cu drumul spinos pe care a trebuit să-l ia-n cârcă pentru a-și putea merita și ocupa din nou locul la ocârmuirea acestei părți din omenire, dar și din omenie.

Aprocrifele ne dezvăluie și numele celor trei cavaleri din Ordinul Bunei Speranțe: Creangă, Amza și Tanda. Despre Creangă știm că purta o sutană cambrată, deschisă la piept, la mijloc era încins cu un brâu din piele de om prost, de care atârna un toc cu-n ștromeleag ce avea, spune legenda, proprietăți magice.

Amza era ultimul rămas din vechiul și buruienosul neam al Vechilor Olteni, caracterizați succint de un document anonim, dar valoros din punct de vedere geoistoricomoravosocialopolitic:

Când vă întrebați de ce-s oltenii așa alunecoși, năprasnici și iuți la mânie, gândiți-vă că Oltul, care traversează jumătate de țară, înainte să-și azvârle calabalâcul în Dunăre, imediat după ce și-a râs de Carpați, spintecându-i unde se credeau dânșii mai voinici, lasă prinosul de-a lungul Câmpiei Nesfârșite și, unde cade-un strop de Olt, iese fie un oltean, fie un bob de zaibăr, ceea ce, în final, e cam același lucru.
Ăștia, deci, nu-s oameni, sunt o forță a naturii pe două picioare, iar dacă nu mă credeți, e suficient să știți că pot altera chiar și timpul, dovadă că au dat lumii perfectul simplu.

Amzei însuși i se dusese faima printre olteni și până-n fundul Iadului după ce, rănit și luat prizonier în lupta de sub Ceapa-Cea-de-Piatră, a rezistat unei torturi la care niciun alt seamăn al lui nu a putut: șapte zile și șapte nopți l-au ținut doar cu apă și pâine, în timp ce zilnic, un paznic deșerta-n fața lui vin dintr-un vas în altul, cu poftă ronțăind praz proaspăt.

Iar Tanda, în aparență un tip anost și cu meteahna de-a melița atât de mult încât stârnea vântul, avea nețărmuitul talent de-a face, literalmente, din rahat bici, sită de mătase din coada câinelui,  bortă-n apă și de-a mulge pietrele de lapte. De altfel, la brâu purta primul bici obținut chiar pe-această cale, după cum se lăuda, dintr-o balegă de urs.

Toți trei, ne amintim, îl scăpaseră pe Bun-Simțiu de la ștreang și de la o mare rușine, adăpostindu-l undeva-n creierii munților. Tot acolo l-au oblojit și-i mai aduceau din când în când vești despre grozăviile ce se întâmplau în lipsa lui, din care e suficient doar să menționăm o vagă campanie-a lui Felcerus, prin care-a-ncercat a impune cu joarda zeama de varză drept definitivă și supremă soluție la Marea Pântecăraie, împânzind cetățile cu panouri inscripționate: Zeama de varză conține libertate, cea de corcodușe-i o impietate!.

După ce Bun-Simțiu s-a înzdrăvenit, au făcut sfat despre cum să facă să găsească o cale de-a birui pe Felcerus și pe toți ai săi. Au socotit că, întâi de toate, să viziteze pe Meșterul Alcofribas, cel care știe toate, care, la rândul său, e izolat de trei armate trimise de mai multe principate din Liga Racilelor de Minte, într-un loc aflat peste opzeci și patru de mări și treizeci și două de țări.

Plecară, deci, la drum și, din toate grozăviile pe care Marea Pronie li le-a scos în cale, trei au fost mai presus de orice-nchipuire si au rămas în legendă sub denumirea de Patimile Prostiei Omenești, cum chiar Creangă le-a numit cu năduf într-o clipă de relaș.

Prima astfel de-ncercare fu în locul numit, pe bună dreptate, Bucile Dracului. Acolo munții se depărtau fix cât să lase loc unei văi înguste și plăpânde, mărginită de două coline rotunjoare, aproape simetrice, cu mici pâlnii din loc în loc, din care ieșeau gaze, ce, uneori, se aprindeau spontan.

Cum ședeau dânșii la un popas, mâncând și veselind cât se putea pe vremea aceea, numai ce auziră un muget-grohăit de peste colină:
– Simt oare scârbavnic miros de bărbat? Moarte patriarhatului! Trăiască muierile slobode!
Drumeții noștri înlemniră. Auziseră legendele monstrului Feminoaia, fiica bastardă a Antifiziei facută cu însuși Dracul la beție, dar nu credeau să fie vreo fărâmă de adevăr într-însele.

Se pitiră dupa niște stânci și așteptară s-apară huiduma, căci, după tremuratul pământului, era aproape. Bărbați și soldați încercați, erau totuși cuprinși de-ngrijorare, mai puțin Creangă. Ședea calm și aștepta, învârtind niște cărți de joc cu imagini rușinoase. Din când în când, își mângâia ștromeleagul de luptă – care deja tresărea-n teacă – și zicea: șezi blând, teteo, că acuși vine și rândul tău.

Odată ajunsă lângă stâncă, Feminoaia se opri și-ncepu s-adulmece bodogănind. Creangă sări brusc din ascunziș și-ncepu s-o zgândăre, netezindu-și cu tâlc barba:
– Ho, fleoarță, tacă-ți leoarba, netrebnică povară a pământului!

La auzul mojiciei, Feminoaiei îi tremură țăcălia de furie, răcni de parcă s-ar fi strâns în sobor toți diavolii din Iad, ridică brațele și, din subsuorile pline de păr lung și aspru precum pirul, degajă-n valuri nori de gaz cu miros usturător, mai ceva ca sulful ce ieșea din vale, gaz ce ar fi lăsat lat pe altul mai slab de înger sau mai debil la trup.
– Cum cutezi, netrebnicule, să insulți pe cea mai bravă, slobodă, nobilă, puternică, înțeleaptă și mândră de corpul ei dintre lupătoare?
– Slobodă, zici. Puternică, spui. Bravă, declami. Atunci desfă-mi și mie cest borcan, dacă ești bună!

Era deja prea mult. Asemenea silnicie nu-i fu dat să-ndure niciodată. Clănțăni din cele trei rânduri de dinți ce-i străjuiau partea rușinoasă și dădu să sară peste voinicul nostru spre a-l înghiți cu totul, ca pe-atâția alți dezmoșteniți ai sorții.

Creangă sări, evită cu iscusință atacul, apucă ștromeleagul de plăsele, îl ridică-n aer și fluieră de trei ori scurt și o dată lung de se-auzi peste șapte văi. Și iată că ștromeleagul se mări și se mări într-un urieș solzos, îndoit ca un iatagan, umed și porfiriu în cap și gata de luptă. La văzul dihaniei erecte, cum nici în grădina lui Priap nu creșteau, Feminoaiei începură a-i tremura picioarele, o luă amețeala, se răsuci pe un picior și căzu de-a bușilea, gemând și sforăind de poftă.

Creangă – țuști! – pe stânca după care încă erau ascunși tovarășii săi, le făcu cu ochiul și le zise pilduitor:
– Iaca, dragii mei, veți vedea cum se pune coada la iapă! Mă jur pe Sfântul Prohabus c-o să țineți minte câte zile oți avea!
Apoi, întorcându-se spre huidumă și dându-i lațele lungi la o parte, zise:
–  Astă căpolniță de piatră, facă-se frumos căpșor de fată!
Și pleznindu-i butucii păroși pe care se sprijinea:
– Din doi craci hidoși, iasă unduioase picioare de domnișoară!
În sfârșit, bălăngănind-ui sânii lăsați, puturoși, răpciugoși și plini de coji:
– Și-n loc de baligi găunoase, fragezi sânișori ca de fecioară!
Numaidecât, belengherul intră singur, rupând cele trei rânduri de dinți, iar Feminoaia, ca prin farmec, se preschimbă-ntro domniță albă ca spuma laptelui, curată, subțirică, frumoasă ca o zi de duminică, zglobie, curtenitoare și cu șolduri bucuroase de oaspeți.

Acest miracol săvârșindu-se, Amza-și dădu pălăria de paie pe spate și zise cu mirare:
– Nu știu cum de poți face din broască prințesă, dar iată cum poți preface-o cogeamite dihanie de iapă-ntr-o prea-cinstită domnișoară! Aferim, bade Creangă, chiar c-ai mădularul fermecat!

La câteva zile după această trăznaie, odihnind în jurul unui foc vioi de tabără, la care frigeau câteva hălci sănătoase de carne stropite din belșug cu zeamă de strugure, plocon de la năpăstuiții de pe plaiurile scăpate de paraponul Feminoaiei, se pomeniră-nconjurați de o mulțime pestriță, bizară, formată din tineri încropiți ca niște colaje: capul părea luat de la un om, mâinile de la altă ființă, posibil tot om, picioarele asemenea, la fel și trupul.

Se voia o trupă de șoc doar că, în loc de cai, călăreau niște bețe de lemn, fiecare cu o potcoavă-n partea de jos și un smoc de păr legat cu sfoară-n partea de sus. Fiecare războinic ținea bățul între picioare și mergea la trap asemeni unui cal. Unii trăgeau după dânșii niște trocadere, scânduri cu patru roți ovale, pe care stăteau în picioare fie arcași cu săgeți cu vârf de papură uscată, fie lăncieri ținând amenințător niște tulpini de porumb, tot uscate și curățate de frunze.

Cel ce părea căpetenia armatei insolite, descălecă de pe băț și spuse amenințător cu o voce pițigăiată, încruntându-se din ceea ce fuseseră cândva sprâncenele, acum epilate:
– Nu știți, boieri-dumneavoastră, că pe pământurile Izbăvitorilor Gliei, nu este voie a mânca sau folosi niciun soi de animal? Ori văz că sunteți călare pe ceea ce strămoșii noștri numeau cai și va-nfruptați din carne de vită.
– Ce atâta foc, păpușelule? întrebă Tanda cu zeflemea blajină.
– Ar trebui să te scurtez de cap pentru neobrăzarea dumitale, răspunse băietanul fluturând neglijent un cuțit retezat de lemn. Află, pleb ignar, că aceste uzanțe au fost înfrânate pe meleagurile noastre, pentru că dobitoacele spurcau aerul cu beșinile lor și-un vraci a prezis că lumea se va sfârși de nu vom renunța la dânsele.
– Fain! Fain! Fain! urlă-n chip de susținere toată gloata.
– Mă slobode-pârț, șterge untul de pe cel cuțit și bagă-l la loc în teacă. Ce-ai vrea, mă rog, să mâncăm la drum așa lung?
Căpetenia aruncă un ochi la săbiile dânșilor și parcă se mai liniști un pic. Prea luceau în soare ca sa fie semn bun. Continuă, dar, cu jumătate de glas:
– Ce mâncăm și noi: grâu crud, lobodă fiartă, știr sau troscot la grătar, pir pane, volbură uscată, bășina-porcului înăbușită sau pălămidă marinată.

Amza trase un vânt tunător de pârli iarba și tot înfuleca cot la cot cu Creangă, fără să fie atenți la ce se petrecea, iar Tanda adăugă:
– Păi băiețică, aista-i mâncare pentru orătănii, nu de oameni. Ce forță mai aveți voi în vine să vă țineți de trebile satului?
– Noi nu avem nevoie să ținem de niciun fel de trebi. Noi suntem oameni frumoși și liberi.
– Dar femeile cum vi le mai puteți călări?
– Noi nu credem în femei și bărbați, noi suntem doar oameni, iar oamenii noștri nu sunt născuți, cum încă se procedează-n lumea înapoiată, ci sunt meșteriți. Când avem nevoie, îl configurăm, achităm suplimentul de făinoșag, trimitem un sol cu comanda noastră și ne este adus la intrarea-n sat.
– Și oamenii de-i cumpărați, cum îi plătiți?
– Muncim la atelierul de târnosit mangalul sau la ferma de tăiat frunză la câini, ambele ținute de-un bogătan din Țările Calde, marele baron Kurtz von Pizdenstein, duce de Onania, Prim-Întâi-Șatrap-Înnoitor, Conte Palatin al Felurimii.
– Și vă ajunge simbria?
– Ne ajunge, că noi nu avem nimic, nu credem în posesiuni.
– Dar voi nu v-ați gândit ce se întâmplă dacă bogătanul vostru își strânge catrafusele, pleacă și vă lasă-n curul gol?
– Nu, oamenii care gândesc sunt prea scumpi, nu ni-i permitem. Și-apoi, același vraci ne-a zis că toate blestemele lumii se vor abate asupra noastră, de vom încerca vreodată a gândi.
– Știi dumneata, oare, că toți oamenii normali pot gândi, fără a fi nevoie de alte învârteli? Cât despre ce a zis vraciul vostru, este fix pe dos: când oamenii se leapădă de darul cugetării, abia atunci iadul se dezlănțuie și mintea i se umple de buruieni, în loc să dea rod, asemenea unui ogor nesăpat și nesemănat. Și iată dovada: ce aveți voi aici nu este sat, ci chiar colhozul lui Satan!
– Și, mă rog, gândirea asta, cum se face?
– A gândi înseamnă a nu băga mâna-n foc până n-arunci o frunză uscată să vezi dacă arde au ba!
– Nu-nțeleg!
– Știu că nu-nțelegi: ca să-nțelegi trebuie mai întâi să fii om, ori tu și toți ai tăi nu sunteți. Sunteți doar resturi de oameni, cărate de soartă-n traistă pân-o găsi ceva mai bun de făcut cu ele. Ca acele resturi de mâncare pe care nici nu le-ai arunca, nici nu le-ai da la porci, dar le ții pe-acolo, doar-doar te-oi îndura ori să le manânci, ori să le-arunci.
– Cum cutezi netrebnicule?! Acum te ciop…!
Dar Tanda fu mai rapid: cu o singură smucitură de paloș, îi scurtă de cap pe căpetenie și cei doi secunzi ai săi. Unul era staroste peste găsirea de noi mijloace de lustruit carâmbii cizmelor, altul prim-vice-oblăduitor peste activitățile de spălare a țărânii.

Din gâturile răposaților ieșiră roiuri de gândaci de bucătărie, sicofanți, lăcuste, hoarde de șobolani colorați, furnici uriașe, acarieni, fitonematode, păduchi țeștoși, păduchi gheboși, ploșnite, broaște râioase, dar și pești-de-uscat, purici, coropișnițe, nasicorni, rădăști, urechelnițe, omizi, țânțari și muște verzi.

Tanda ridicând cele trei căpățâni pentru-a rosti o cuvântare, rămase-n mână doar cu pieile, căci se goliră imediat: dintr-una curse cenușă, dintr-a doua nisip amestecat cu tufă mărunțită de Veneția, iar din a treia tărâțe asezonate cu clei virgin de Manciuria.

Ceata-nmărmurită se dezmetici repede și se-asmuți, câtă frunză, câtă iarbă, către cei trei voinici. Tanda aruncă paloșul de-azvârlita și apucă biciul de la brâu. Pocni odată spre apus și se lungi de nouă ori și tot atât se îngroșă când spre răsărit îl flutură. Bubui spre miazăzi și mai mult se întări, iar apoi spre miazănoapte și trecu iute la fapte: rotind biciul deasupra capului, stârni un vârtej ce creștea și tot creștea, cuprindea totul între cer și pământ și cele șapte zări, dar nu și pe-a opta.

Ceea ce fusese odată marea hoardă a Izbăvitorilor Gliei devenise acum un ghiveci de bucăți amestecate purtate de vântul năprasnic: ici un picior, colo o mână, un gât sau un buric; ici un gând rătăcit, colo un perdaf sleit. Unele se pierdeau și cădeau prin vreo vale de râu, peste vreun șes, ori peste vreo creastă de munte. Și unde cădeau uscau iarba, pârjoleau locul, spurcau aerul sau otrăveau apele.

Altele se ridicau și se strângeau în vârful cornetului. Se căutau unele pe altele, iar acolo unde se găseau iscau mici fulgere. Curând, vămile văzduhului erau toate numai o lumină, ardeau parcă de viață. Atunci Tanda lăsă biciul, care reveni la forma sa inițiala. Îl legă din nou la brâu și se uita cum spre pământ cădeau încet, parcă plutind, oamenii ce astfel luară naștere: flăcăi vânjoși, numai buni de muncă și fete frumoase, vesele, numai bune de iubire. Trăgându-și suflarea, Tanda zise spre-ai săi:
– Și iată, scumpe Creangă, dragă Amză și, mai cu seamă, dumneata Bun-Simțiu: cum se-alege grâul de neghină, așa și omul de beșină.

După îndelungi căutări, presărate cu isprăvi năstrușnice și nu mai puțin adevărate, găsiră locul unde era ținut Alcofribas la mare strânsoare. Cele trei armate formau un triunghi perfect echilateral.  Pe prima latură stăteau de pază trei sute șaizeci și patru de preoți în sutane cu patrafir de aur și bătute-n pietre scumpe. Nimeni nu zicea nimic, decât că o dată pe oră urlau la unison Pax Vobiscum în timp ce li se umflau sutanele-n partea cea de mijloc.

Pe cea de-a doua latură se-așezaseră două sute douăzeci și unu de bâtlani – oameni cu bâte în loc de cap și de mâini, ventripotenți și lați în spate ca niște bivoli. Nu aveau ochi, nu aveau urechi și o dată pe oră tropăiau și se dădeau becicap de la primul la ultimul și de la ultimul la primul.

În sfârșit, pe a treia latură erau o mie unu mercenari cu cap rotitor. Arme nu aveau, afară de o ștampilă cu trei capete, erau lipiți unul de altul și-și roteau capul în direcția opusă de fiecare dată când li se arăta ceva, li se explica ceva sau li se cerea ceva. Gurile lor se lipiseră în timp, căci niciodată nu vorbiseră, din ochi rămăsese doar albul, căci nu văzuseră nici dalbul, iar urechi oricum nu aveau. Formau temutul ordin al cavalerilor Ștampilari și o dată pe oră-și pecetluiau propria frunte.

Creangă se repezi spre popi, scoase din nou carabojanul din teacă și fluieră scurt de cincisprezece ori. Și bărbosul retevei, zbâc, în poponeața popii! Fugea, săracul, se tăvălea, se zvârcolea, de nu mai știa cum să facă să scape de năpastă, dar năpasta mai adânc săpa. De frică să nu pață la fel, celelalte sfinții o zbughiră care-n-contro lăsând pe amărât să se descurce cum o putea.

Amza, între timp, dădea târcoale bâtlanilor. Cugetând cum să facă să-i biruie, ce-i veni? Ia să vază ce e-n săculețul primit de la tătâne-său, pe care nu-l deschisese niciodată. Găsi acolo o sticluță înaltă și groasă cam cât un deget de dregător, pe care scria șters: Prazaibăr.

Bău licoarea și nu simți nimic, afară de câteva gâdilături în tot corpul. I se năzări a se da de trei ori peste cap și se prefăcu-ntr-o băbuță amărâtă ce vindea o mână de zarzavat. Dar, deși arăta ca o biată bătrânică-n carne și oase, era făcută cu totul și cu totul din cel mai dur oțel. Bâtlanii, cum o zăriră, hai să-i facă pocinogul, îmbulzindu-se care să dea mai degrabă cu capul s-o răpuie. Și, uite-așa, rând pe rând, crăpară toți și rămăseră-n urmă doar așchii-așchiuțe din capetele gol-goluțe.

Tanda nu se lăsă mai prejos. Scoase din chimir un săculeț plin cu galbeni și-i azvârli-n fața ștampilarilor, atâta doar că mai la vale și fix pe muchie, suficient cât să-nceap-a se rostogoli, la-nceput ușor, apoi din ce-n ce mai iute. Curios lucru, căpățânile nu se mai rotiră, ochii se măriră și priveau ficși spre bănuții ce se dădeau de-a dura. Disperați să nu-i piarză, se aruncară claie peste grămadă să-i apuce și buluc se prăvăliră până-n râpa prin care trecea un râu plin cu hârtii în triplu exemplar.

Nici nu se-așeză bine praful, că iată și Meșterul Alcofribas. La stânga sa stătea Moartea însăși, cu un aer degajat și oarecum plictisit. La dreapta sa, prințul Nicolae Machiavelie, maestrul de arme. Fără a se pierde-n vorbe de clacă, Alcofribas grăi simplu:
– Vă așteptam! Haideți, avem multe de făcut!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.