Albă ca Zăpada versus Șancrul Progresist

Eu credeam că discuția pe marginea sărutului non-consensual al Albei ca Zăpada e o glumă, ca să-mi aflu acum că scena e pasibilă de cenzură. Cică nu e normal să inveți copiii așa ceva. Ce să zic? Prea e lungă zeama și prea curată la față. Dacă ai întreba copiii, cel mai probabil nu ți-ar spune că abia așteaptă să facă pe dihania cu două spinări cu vreo gagică, fără voia ei.

Alba ca Zăpada, gata de mozoleală consensuală! Ilustrație de BZ.

Alba ca Zăpada, gata de mozoleală consensuală! Ilustrație de BZ.

În mod bizar, asemenea inițiative, în esență niște abstrageri de amator formate pe turnuri de cuvinte fără noimă, au efectul contrar: prin desacralizarea și demitizarea relației dintre un bărbat și o femeie, se elimină orice opreliști și, unde se urmărește (cel puțin declarativ) o oarecare îmblânzire a instinctelor, se obține de fapt un regres spre un stadiu mai sălbatic al manifestării lor.

Zăbovind asupra acestei idei, am putea descoperi că mai aduce și o degenerarea sufletească, pentru că omul nu se poate ancora doar în viața faptică, mai are nevoie și de altceva, care în general se găsește în simbol, în mituri, în religie, în iubire, într-o unitate cu restul suflării omenești. Pe scurt, în ceva mai trainic decât viața concretă și discretă a unui singur om.

Ori progresismul vrea să îmbunătățească viața omului interzicându-i absolut tot ce o face mai suportabilă, sub cuvânt că astfel de năzuințe sunt apucături burgheze, tovarășe. Adevărate trompete, ba nu! adevărate orgi ale lui Stalin, uită că cel dintâi sprijin îl ai lângă femeia sau bărbatul de lângă tine; lângă el sau lângă ea înveți să cazi, înveți să te ridici, înveți să trăiești, dar, cel mai important, înveți să mori.

Cu asemenea miză, este evident că totu-i permis în iubire și-n război, pentru că ambele sunt pe viață și pe moarte, iar scăderile morale în această privință au creat oamenii care ne înconjoară acum: cu trăsături combinate între două firi cu trăsături aflate la capetele opuse ale scalei, este evident că sunt rodul unui compromis, un soi de păcat originar.

Și, dacă păcatul care i-a creat nu e vina lor, este totuși ce au făcut cu viețile lor mai apoi: femei care nu sunt femei, dar vorbesc de feminism; bărbați care nu sunt bărbați pentru că natura-i împinge să se împerecheze cu femei care nu mai sunt femei și nu au suficientă virtute să refuze să intre-n joc, necum să le facă vânt afară din casă, de-au făcut vreo poznă și le-au primit.

O adevărată ceață de idei, deci, risipită de noroiul progresist și vă sugerez ca tot la intuiție să ne întoarcem. Iar intuiția îmi spune că discursul public din ultimii ani sapă temelia pentru un soi de răsturnare a normalitații prin confundarea ei voită cu normele (reinterpretarea termenilor a fost mereu o armă potrivită în acest sens). În general, însă, normele au evoluat către normalitate și nu altminteri.

Faptul că pui problema, prietene, de consimțământ într-o scenă care oricum presupune un consimțământ implicit (true love’s first kiss: el și nu altul, ea și nu alta sunt concepte pe care maimuțele răsădite de șancrul uman care spurcă văzduhul cu suflarea colectivistă nu le poate înțelege) este, în primul rand, în vecinatatea unei boli mentale, dar, mai important, sapă la temelia naturii care ne face să orbităm reciproc unul în jurul celuilalt (el în jurul ei, ea în jurul lui), încercând să o cearnă prin ridicolul raționamentului.

Nu mai are nimic sfânt – toate pizdele sunt egale și toate pulile sunt la fel, atâta vreme cât algoritmul agreat pentru împerechere este urmat cu avânt revoluționar și mândrie proletară. Alege-ți după bunul plac și semnează condica.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.