Măreția-i trecătoare, dar măcar e

Descrierile balurilor aristrocrației fac de-o voluptate atotcuprinzătoare, dar doar până-n punctul în care te-ntrebi: dar oare cum și unde se căcau oamenii aceia? Moment în care se rupe întreaga magie, cu atât mai mult dacă ai și cea mai vagă intenție de a cerceta chestiunea.

Măreția-i trecătoare...

Măreția-i trecătoare…

Cam așa și cu urcatul ăsta pe munte, prietene: ți se cam taie când te gândești nu la dus, ci la înors, nu la urcuș, ci la coborâș. Dar solstițiul de vară e solstițiu de vară, cea mai lunga zi, cea mai scurtă noapte și reclamă întrebarea: ce poți face cu atâta timp? Să aflăm, aș zice, dar e nevoie de ceva în plus, înainte:

Cos if you wanna run cool
If you wanna run cool
If you wanna run cool, you got to run
On heavy, heavy fuel
Heavy, heavy fuel
Heavy, heavy fuel

Dar măcar e...

Dar măcar e…

Lăsarăm deci, mașina în Șaua Jigoria, după o cantitate suficient de mare de kilometri încât să fi uitat până acolo umbletul pe jos. Pe hartă și din fața monitorului părea o idee bună, însă în timp înveți că nu este decât unul din multele simptome ale sindromului Prostu-Casei. Dar de făcut trăznaia, o faci oricum.

Încălzire pe la umbră

Încălzire pe la umbră

Căci, am zis, dacă tot venirăm până aici, eu și Ursu, e păcat de Dumnezeu să urcăm pe Țarcu doar ca să ne-ntoarcem pe unde am venit. Așa că nu mai bine dăm noi roată întregii căldări, coborâm pe Brusturu și închidem prin Valea Sucului? Dar anticipez prea mult, așa mi-s, când mă entuziasmez, ma entuziasmez și la reluare.

Măcar de data asta și Iunie ne-a scutit de puhoaiele de aer cald, cu excepția poate primelor ore ale prânzului. Apoi, de fapt, am dansat lambada cu norii de furtună. Sau, mai bine zis, ei au dansat cu noi lambada.

Semeț e drumul

Semeț e drumul

Din fericire, prima parte fu printr-un drum răcoros, indecis, prin pădure. În Poiana Șeroni, despicată de la nord la sud de banda roșie pe care ne aflam, am putut vedea dintr-o privire, frust și la obiect, ceea ce ne aștepta, deîmpreună cu amenințarea unei furtuni, care pe atunci era doar o idee, dar care n-a mai contat decât ca un element de recuzită: în definitiv, omul însetat, nu se mulțumește doar cu roua de pe frunze.

Căldarea Țarcului

Căldarea Țarcului

Indecis, așadar, întrucât nu se hotărâse dacă să fie drum sau cărare și rămăsese așa, cumva între-și-ntre: dacă-i ziceai drum, nu-i plăcea, dacă-l numeai cărare, nu-i plăcea. Dacă-l întrebai ce e, zicea că-i non-binar. Non-binară să-i fie vrerea, mi-e totuna: mai sus de Cuntu n-a mers, iar de-acolo am continuat pe-un drum bătrânesc, bărbătesc, de munte: buburos și cu fața precum dosul unei pâini înghesuite-n cuptor, abrupt, sfidător și semeț. Pe scurt, de o masculinitate toxică absolut caducă.

Tot la Cuntu am oprit de-un sandviș și, Ursu, cu veșnica lui grijă de-a ști cât de ascuțită-i lama ce-are să-l taie, interogă asupra dificultății traseului. Nu foarte lămuritor răspunsul și chiar mă îndoiesc că s-ar putea ca un astfel de răspuns să fie dat cu precizie.

Și drumul ce-i dă roată

Și drumul ce-i dă roată

Mai înainte, și notez doar dintr-o oarecare, probabil prost-plasată dorință de exactitate, dădusem și de-o oaie, o apariție insolită prin faptul că era singura de pe acolo și, mai cu seamă, pentru că, indiferent ce-i ziceai, dânsa, atinsă ca de-o țandară de nebunie, răspundea cu dispreț suveran numai: Respectați ordonanțele militare!

Cui îi place iepurele, să sufere și ogarul

Cui îi place iepurele, să sufere și ogarul

Mersul până la Cuntu, așadar, fu ușor și ne zugrăvi simțăminte înțelătoare de glorie lesnicioasă. Mai apoi, se mai înăspri un pic plăcerea, până-ntr-acolo încât gândul acela scârbavnic și sfredelitor se insinuă iar în dosul minții: Dar, în definitiv, ce cauți aici? Nu mai bine te-ntorci la mașină și șezi blând la iarbă verde?

Seducătoare gânduri, n-am ce zice, dar sunt ca propaganda oastei dușmane: de îndată ce treci linia frontului la dânșii, în loc de Natașa, vodki și tutun, primești, naganul, nagaika și un pumn. Pentru cine nu-i atent, e ușor s-ajungă tehui la cap, strivit ori de Scila, ori de Caribda prin ăste cotloane ale minții.

Am apucat s-o croim pe partea dracului, zi-nainte

Am apucat s-o croim pe partea dracului, zi-nainte

Între timp, furtuna se-nfiripase în ceva mai mult decât o idee. Sus, ce-i drept mai mult ceață decât nori, dar înspre Nord, spre Padeșu și înspre Sud, spre Gugu, furtuni în toată legea. Peste Țarcu încă nu îndrăzneau să calce, dar cine știa cât le va fi ținând modestia? Vântul, singura constantă, lord peste domeniul său, sufla c-un sâsâit aristocratic, exersat îndelung și cu râvnă.

Peste tot ai unde-a bolovănii ochii

Peste tot ai unde-a bolovănii ochii

Am grăbit pasul, în ciuda suflului anevoios. Pe Urs îl păcălisem când m-am invrednicit în cele din urmă să-i spun cât mai aveam: am scăzut vreun kilometru, aș fi scăzut mai mult, dar mi-era să nu rămâie vulpea bearcă.

Ceața aceea de care vorbeam părea un atribut al nostru, ca si cum oamenii ar fi având ceață (au și ei sărmanii, câteodată, unii toată viața, dar aceea este la interior, nu la exterior), nu atmosfera. Uneori, cu toată îndărătnicia sa, asculta și de vointa noastră și se mai risipea așa, cât să furăm câte-o privire spre căldarea Țarcului, care ni s-a oferit oricum cu multă parcimonie în acea zi.

Căciulă de vară

Căciulă de vară

La stația meteo am oprit pentru o cafea, foarte nimerită, mai ales pentru că uitasem termosul în mașină (scăpare ce, s-a dovedit, nu fu nici pe jumătate păguboasă). Stând așa, pe terasă și biciuit de vântul rece, glojdind tărăgănat un sandviș, mă gândeam că viața oamenilor de acolo reprezintă gândul însingurării dus până, dacă nu la ultima, măcar la penultima consecință.

Fuse și se duse

Fuse și se duse

Acolo, unde mai mult nu vine lumea decât vine, așa cum dacă mergi cu nădejde și temei într-o singură direcție ajungi de unde ai plecat, când te retragi prea mult din lume, împins de cine știe ce demon șugubăț, prinzi drag de oameni și le prețuiești prezența. Iată, deci, cum ne-a întâmpinat omul care făcea serviciu acolo și poate că era în firea lui să fie prietenos, dar se simțea și altceva: bucuria revederii, căci sufletele se-mbracă în chipuri diferite și pare că nu s-au mai cunoscut, dar ele-s asemănătoare, unele chiar înfrățite.

La plecare, prin Godeanu începuse iar a turna, dar nu aveam chiar acum treabă unul cu altul, ci doar, ca doi câini nărăviți să muște pe furiș, ne-am dat târcoale, ne-am mirosit fundurile și am plecat.  Mai trist e că, trecând dinspre Căleanu spre Brusturu, se vădeau, dinspre nord, semnele unei sorți similare.

Degeaba-și alerga vântul gura

Degeaba-și alerga vântul gura

Trist nu de udătură, eram doară, cu tot frigul de sus, uzi fleașcă, ci pentru că nicăieri, niciun loc de adăpost, de zici că nimerisem ca țiganul miercurea la stână. Degeaba, totuși, apăsă Vasile Roaită pe butonul sirenei de la Grivița: furtuna nu fu mai reală decât dânsul apăsând pe-acel buton.

De după deal poți înjura pe oricine

De după deal poți înjura pe oricine

Brusturu, care coboară brusc, tot numai bolovăniș spre miazănoapte, se scărpinase după ureche și-și ștersese marcajul. Și fiind și ceață, ne fu lesne să deviem cu nu mai mult de 50 de metri de potecă, dar ne-am dat seama de asta vreo 100 de metri mai jos, după ce am ieșit de sub căciula mițoasă ce ne luase vederea.

Nimic tragic, ba întrucâtva greutatea suplimentară, de a face slalom printre marea de jnepeni arțăgosi a făcut coborârea mai suportabilă; a adus cu o urcare, într-o clipă suspendată-n timp, inundată de adrenalină.  În spatele meu mi se părea că tot aud: Muie mă Boia, nu știu cum le tot găsești! Nu știu nici eu, nici în ziua de azi dacă era alter-ego-ul meu sau chiar Ursu.

Răsădit fu Raiul pe Pământ

Răsădit fu Raiul pe Pământ

De-aci-ncolo, adică de când am călcat din nou pe pământ, aș fi tentat să zic că tura n-a mai avut istorie, dar piciorul pe care coboram, unul din multele pe care Țarcu se sprijină precum un păianjăn, era scăldat într-o lumină atât de caldă, atât de plăcută, atât de senzuală, încât zici că răsădise Raiul pe Pământ. Și azi, chiar dacă o văd aievea, doar să vreau, chiar dacă o văd în poze, nu-mi dau seama de aivea a fost sau doar una din ficțiunile spiritului meu.

Răsădi și mai stătu un pic

Răsădi și mai stătu un pic

Prin pădure, prin aceiași lumină, înotau în sus și treierau noroi probabil ultimele turme ce mai rămăseseră de urcat, pe un drum care mai mult aducea a matcă. Ursu era fericit, socotea c-a născocit pricopseala. E bine să fii șiret cu durerea, chiar și-a altuia și, pe ăst temei, e posibil să fi uitat să-i mentionez ultimul hop: în vale, am cotit-o spre Vest, în sus, înapoi spre Jigoria și am închis astfel bucla, descuind mașina când ultima rază de lumină-și lua tălpășița de pe cer.

Era deja zece jumate și mă lăudam pentru singurul moment de luciditate în care mă gândisem să anunț gazdele că vom întârzia. Cât m-a ajuns Ursu din urmă, m-am spălat cu niște apă din bidon și am băut cu nesaț din termosul cu nes uitat în mașină.

Din Rai în Oborul Dracului

Din Rai în Oborul Dracului

Am dormit în Caransebeș, iar a doua zi, ca să fie treaba treabă, ne-am întors prin Valea Cernei. Cine știe cunoaște și, cu toată limba mea lungă de oltean, altceva nu mai trebuie s-adaug.

Tura pe scurt