M-am trezit cu capul greu a doua zi de dimineață. Nu era vreo cauză fiziologică la rădăcina stării, ci mai degrabă faptul că devenise neîncăpător pentru atâtea gânduri care zburdau în neștire precum o gloată de copii prin curtea școlii. În plus, tropăiam de nerăbdare să plec din nou la drum, însă cu micul amendament că ținteam musai către o zonă uscată, cu obscen de mult soare. În definitiv doar nu era să zac lăuză atâtea zile.
Poiana Sibiului
Nu îmi doream altceva decât să merg, să merg și să tot merg; fără vizite, fără muzee, fără obiective și fără discuții inutile. Așa că am schițat un traseu pe șosele cât mai absconse și m-am înhămat singur la drum. Mă rog, nu chiar singur, căci până la vetusta Rupea-Gară mi-a fost tovarăș fidelul 1745.