Rondul de noapte

Lasă un comentariu

Își puse centura, dar centura refuză. Spuse că nu vrea să fie complice la ce urmează.
Bine, fă cum vrei, îi răspunse el, înghițind un gât de vin care nu mai era vin, ci o formă lichidă de regret îmbuteliat.

Motorul porni singur, ofuscat. Iar mă pui să car așteptările tale sociale? Nu mai pot, șefu’!
Dânsul dădu din umeri. Și el era tot acolo, într-o formă de nemișcare dezorientată, ca o șosetă umedă și-mbibată cu nisip, uitată pe bordul existenței.

Pe bancheta din spate, un pepene murat îl privea cu reproș.

– Cam tupeu să mă ignori atâția ani, zise pepenele.
– N-am știut că vorbești, bă, răspunse mai puțin surprins decât ar cere-o situația.
– Nici eu n-am știut până azi, suspină pepenele cu înțelepciunea pierdută a unei sticle goale.

Citește mai departe →

Radio difuzor

Lasă un comentariu

Deși am copilărit majoritatea copilăriei după 90, prin provincie diferențele nu s-au văzut decât pentru unii. Așa se face că știu bine mersi celebrul radio difuzor din anii 50, neironic o bijuterie fără prea multe mofturi scolastice: Difuzor Radioficare. Nu se instalează în locuri umede sau prea calde.

Asta sau ceva de genul scria pe spate. La țară ai mei îl instalaseră sub șopron, deci era și umed, și prea cald, și prea rece. În Sudul țării vremea a fost mereu în toate felurile posibile până să fie termometrul un instrument politic și motiv de colectivizare.

Radioficarea-n familie

Radioficarea-n familie

De fapt, să dăm dovadă de o maximă și binevenită precizie, se prezenta ca un receptor pasiv, legat prin fire de o stație locală de radioficare: aceasta recepționa semnalul și îl distribuia pe fir către difuzoare. Dacă este să dăm crezare presei vremurilor, prima stație de radioficare a fost dată-n funcțiune în 1949:

Citește mai departe →

Castelul, Semmeringul și mâța din pod

Lasă un comentariu

Am întocmit în faptul lui Septembrie, un Septembrie de-acum câțiva ani, un plan de călătorie pe trei zile, pornind de la regretul mamei că n-apucase până atunci să vază Castelul Corvinilor. Deși văzui suficiente pietre cât să nu mă mai dau așa de mult în vânt după ele, exista un veritabil potențial pentru ceva dileală românească, dincolo de posacele tomuri ce-nșiră patru mii șapte sute treizeci și două atracții turistice.

Dunărea la Coronini

Dunărea la Coronini

Așadar, într-o zi de vineri, am plecat de cu dimineață din Rio de Alejandria pe direcția Craiova și mai departe spre Târgu-Jiu. Înțeleg că acum au rezolvat cu E70 și-n județul Olt, dar pe-atunci era lăsată oarecum în construcție, cu porțiuni înguste și alte diverse capcane menite a face drumul mai puțin plictisitor. Soarele încă pișca cu obidă, iar aerul condiționat a funcționat non-stop la parametri optimi.

Citește mai departe →

Inventar

Lasă un comentariu

Erau trei persoane pe un bulevard. El, pe jos, o grasă pe bicicletă, un alt individ tot pe bicicletă. Nu avea nicio legatură cu ei, nici măcar nu îi cunoștea. Individul spunea ceva de genul că i se termina o suspendare la serviciu, imediat după care va fi și promovat de firmă și se va putea răzbuna pe cel ce l-a turnat pentru o încălcare de politici woke. Grasa părea să traga cumva cu urechea.

Deodată începu sa alerge, îi depăși pe cei doi si începu să zboare la discreție și să descrie niște mișcări similare cu dansul pe gheață. Ateriză ceva mai departe și o voce, ca și cum ar fi fost a lui, dar venind de aiurea, spuse că diferența dintre Diavol și Dumnezeu e că Diavolul e afabil, iar Dumnezeu e blând.

Citește mai departe →

Linia CFR 219 Vâlcele – Râmnicul Vâlcea în presa vremii (și alte observații) (1983 – 1985)

Lasă un comentariu

Continuăm interesantul – pentru unii – studiu al știrilor privitoare la calea ferată ce-i acum imposibil de realizat. Nu, vi se pare, peste acele dealuri nu se construiește nicio autostradă. Mă rog, Revista Flacăra este, ca de obicei, la înălțime, chiar se poate spune că intră cu talpa pe tibie (în ton propabil cu rolul ei de propagandă cu față umană).

Anul 1983 – Revista Flacăra, Nr. 18 din 6 Mai, Pag. 12-13 – Noua cale ferată Vîlcele – Rîmnicu Vîlcea

Tunelul Ploștina - portalul dinspre Topolog

Tunelul Ploștina – portalul dinspre Topolog

Anul al III-lea al cincinalului. Încă un reportaj eveniment, la aproximativ un an de anteriorul reportaj. Lucrările au progresat chiar bine, imaginile sunt excepționale, iar textul e foarte bun. Constat că încet-încet mă simt transportat în atmosfera acelor ani. Sper că autorii au fost recompensați pe măsură: o cartelă-n plus la pâine, carne și butelii.

E sfîrşit de aprilie, o zi cu mult soare, ca-n miezul lui august. Cu trei ani în urmă, cam în aceeaşi vreme, am descins pentru prima dată în cartierul general al Şantierului 3 tunele Rîmnicu Vîlcea – Vîlcele. Barăcile constructorilor mai păstrau încă miros de vopsea proaspătă. Acum, după mai bine de o mie de zile de muncă, oamenii şantierului şi-au croit drum cu migală, prin luptă, spre temeliile drumului pe care îl doresc pornit din inimile lor şi ajuns la înălţimea soarelui.

Citește mai departe →

Magazinul universal

Este un magazin uriaș, cu arhitectură și design în stil interbelic. O parte semnificativă din el a fost închisă la un moment dat pentru că era o problema la porțiunea corespunzătoare din acoperiș.

Foto: Bogdan Stoica

Foto: Bogdan Stoica

Lumea de pe-acolo e foarte îngrijorată când vine vorba de a trece prin acea aripă și vorbește mai degrabă în șoaptă și ferit despre ea.

Nu mai știe nici el cum se făcea de traversa pe-acolo, cu un soi de emoție a descoperirii ori a ceva ilegal. Ciudat cum multe tejghele și standuri au fost lăsate cu tot cu marfă.

Citește mai departe →

Le Pisillique – Un set clasic de sufragerie (II) – Câteva cuvinte despre pregătirea materialului

Pentru carcasă (a dulapului și pentru biroul meu la care lucrez acum) am luat niște panouri de pin groase de 24mm. Ținute un timp îndelungat în condiții mai degrabă improprii – adică aglomerate și sprijinite de perete, unele dintre ele s-au curbat transversal. Așadar, primul hop de trecut a fost să le aduc la o formă prelucrabilă, nu atât perfect plană, cât să poți descrie o suprafață mediană plană, deci suportând oarecare ondulații.

Promit să mă îndrept

Promit să mă îndrept

Pentru început, le-am tăiat aproape de cotele finale, cu 40mm suplimentari pe lungime și 20mm pe lățime, fără pretenții de perpendicularitate sau paralelism, având în vedere că marginile nu erau neam drepte.

Având de-a face cu o lățime redusă (aproximativ 280mm fără panoul din spate – aplicat, iar nu-ncastrat – și fără fronturi), dintr-un panou brut puteam decupa aproape tot conturul carcasei, dar alegând ce era mai estetic ori mai sănătos, am consumat două. Resturile le-am debitat în bucăți mai mici și le-am lăsat de plăsilă. Că tot eram în cartier, am decupat și conturul pentru corpul de sus.

Citește mai departe →

Căldură mare, monșer!

Sub privirile atente, masive și reci ale Casei Scînteii, un mic velier taie agale apele liniștite ale Herăstrăului. Cineva privește de după firave mlădițe de salcie și-ntipărește pentru totdeauna micul moment de libertate a celor doi pasageri, unul din ei la bustul gol, altul cu prezență conspirativă, mascat aproape complet.

Velier pe Herăstrău

Velier pe Herăstrău

Că suspina după cineva din ambarcațiune, că suspina după ceva mai mult decât o simplă amăgire de vară pe lac, nu știu. Dar e un strop de concesie furată ordinii oficiale din spatele clădirii din fundal, deci, într-un fel, și o mică infracțiune, mai condamabila azi decât atunci.

Citește mai departe →

Cei șapte magnifici – Șmecherie și mit

Există ceva fundamental neverosimil în Cei Șapte Magnifici (1960), prelucrarea excelentă a samurailor lui Kurosawa. Elementul neverosimil nu are legătură cu gloanțele, cu sfidarea raportului de forțe, cu eroismul bine temperat, nici măcar cu șmecheria rafinată emanată din plin de fiecare personaj. Nu teteo, neverosimil este că la final oamenii cu armele pleacă de bună voie, admițând că locul lor nu este printre comunitatea pe care tocmai au salvat-o pe trei parale și un blid de chilli.

Am înțeles că vrei să ieși cu băieții la împușcat

Am înțeles că vrei să ieși cu băieții la împușcat

Oricine are un minim respect pentru istoria violenței știe cât de rar se întâmplă asta. Oamenii înarmați, odată validați, sunt precum zicala pisica, de n-are treabă, se linge-n cur și-și face rană; și-i vedem regulat căzând cu grele amenințări prin presă: pasă-mi-te dacă se poate să iasă de-un război ar fi perfect, dacă nu, măcar niște parale de tocat. E ca și cum pacea ar fi un afront personal la adresa lor.

Citește mai departe →

Cu bicicleta pe potecile de MTB ale Transilvaniei

În principiu și gospodărirea are limitele ei. Având în vedere că niciodată nu se termină treburile, atunci înseamnă că, teoretic și practic, poți bine-mersi să te lepezi două zile de ele, poți chiar să le lași în drum, că, spre deosebire de parale, răspunderile nu ți le ia nimeni, la fel cum toți se bagă-n față la coadă la ghișeu dar nimeni nu sare rândul să ia bilet de la madama cu coasa.

Octombrie, așadar...

Octombrie, așadar…

Pe Andrei îl mâncau picioarele să-ncerce și altceva decât drumuri forestiere sau de tractor, pe mine – mutat fiind de aproape o lună din casa aflată-n renovare – mă scărmăna cam peste tot să fac orice altceva decât supervizare de șantier, deci, într-un week-end ce părea potrivit, am luat trenul spre Rupea pentru două zile peste dealurile și prin pădurile Transilvaniei.

Citește mai departe →

Hidrografie

Relieful e mai degrabă unul de șes spre ușor montan, ca o peneplenă uriașă. De peste tot izvorăsc din pământ râuri cu debit mare, cu apă curată ca de cleștar; noi izvoare apar constant, din fundul albiei, precum și din lateral.

Hidrografie

Hidrografie

Deși debitele sunt ireal de bogate – asemănându-se unele cu Oltul la viitură – albiile sunt tinere. Râurile tocmai ce-au luat naștere.

La un moment trebui să-și mute soția deoarece albia în continuă și decisă expansiune determina surparea malului și ar fi riscat să cadă.

Citește mai departe →

Linia CFR 219 Vâlcele – Râmnicul Vâlcea în presa vremii (și alte observații) (1980 – 1982)

Care presă dom’le? Presa noastră de ziare! Începând cu 1980 linia CFR 219 Vâlcele – Râmnicu Vâlcea a beneficiat de amplu spațiu într-o sumedenie de publicații: Almanahul Magazin, Almanahul Părinților, Revista Flacăra, ziarul Libertatea (după 1990), Munca, România Liberă (înainte și după 1990), Scînteia, Scînteia Tineretului și asta doar ce am găsit eu.

Tunelul Gibei

Tunelul Gibei

În presa vremii, verbul a realiza se conjuga ca o lege a naturii: se realizează, s-a realizat, se va realiza – iar dacă realitatea nu cooperează, cu atât mai rău pentru realitate, așa cum scrie pe portalul tunelului Gibei: Omul Învinge Natura. Dar tocmai de asta merită citită arhiva: nu ca să crezi, ci ca să compari.

Citește mai departe →

Sintaxa îți ușurează scrisul, nu gândirea

Limbajul C# a evoluat foarte frumos în direcția bogăției și eficienței în exprimare, uneori în detrimentul purității academice. Fiecare versiune pune varii trufandale pentru, bunăoară, reducerea ceremoniei, favorizarea logicii și trimiterea fricii în fundal, ori pentru producția expresivă de valori.

Iar prin frică, desigur, mă refer la manifestările noastre defensive precum verificarea diverselor variabile, indiferent de scop: că este sau nu este null, că un număr stă bine chitit într-un interval bine definit, că un obiect oarecare este „activ” ori ba ș.a.m.d.

Superior pe orice teren

Superior pe orice teren

Ele sunt binevenite, iar eu nu-s omul să nu le folosească, ba se poate spune că prezint o vagă propensitate pentru abuz. Pe de altă parte, nu-s nici omul care să nu cârcotească, deci mai întâi am să trec prin ele mai mult pentru propria-mi plăcere, ca o cafea caldă-ntr-o dimineață rece, apoi o să sorbim și un pic de zaț.

În majoritatea lor covârșitoare, notițele mele acoperă diverse aspecte ale operațiunilor pe baza pattern matching, întinzând câteva tentacule și-n direcția construcției obiectelor, unde, iată, avem acum o nouă opțiune în afara constructorilor standard. Și înainte de-a purcede aș vrea să-mi scarpin o traducere mai elegantă (cât de cât) pentru mâncărimea termenului pattern matching.

Citește mai departe →

Medley (IX)

Tradiția este un set distilat de tipare și practici care funcționează pentru un anumit stadiu din ciclul de viață al unei comunități. Prin urmare, nu este doar un lucru bun, ci este de fapt necesară.

Ea este, desigur, supusă interogării și înlocuirii pe măsură ce diferite aspecte ale realității se schimbă și evoluează, dar nu este rea doar pentru că este tradiție, la fel cum filosofia nu este bună doar pentru că este filozofie, mai ales având în vedere că filozofii tind să fie mult prea deconectați de lumea reală, chiar și pentru binele lor.

Dăștepți

Dăștepți

Este adevărat că, uneori, tradiția este ea însăși prea strâns ancorată-n aspecte caduce pentru propriul ei bine – mai desfă lucrurile dacă poți. Ideal ar fi ca ele să funcționeze împreună, dar asta ar presupune ca filozofii să trăiască efectiv în lumea reală, nu doar să filozofeze despre ea și, cu siguranță, nu să publice pentru trafic replici istețe despre lucruri pe care nu le cunosc și să ceară schimbări doar pentru că nu se pot adapta sau pentru că schimbarea pare șucară.

Citește mai departe →

Prima zi de lucru

Prima zi ca proprietar cu acte-n regulă.

În clădirea modernă de birouri totul este separat aproape exclusiv cu pereți de sticlă. Erau prezenți el, soția, Directorul Întreprinderii și Directorul Intermediar.

Directorul Intermediar dorește să facă o demonstrație, prezentând o dronă ca o mini-farfurie zburătoare.

Drona plutește bâzâind competent deasupra unei mese, iar pe masă este un ce rotund ca o pizza uriașă; orișicum, strident colorat, parcă prea viu pentru a sta pe loc.

La semnalul Directorului Intermediar, drona trage cu un fascicul de laser în acel obiect rotund. Proprietarul simți o certitudine rece și definitivă, dar Directorul Intermediar nu ascultă. Abia reuși să fugă cu soția și cu Directorul Întreprinderii că totul explodă cu violență.

Citește mai departe →