Cu greu mai găsești în sudul României zone cu păduri întinse. Cam toate au fost rase de pe fața pământului, dar, ca prin minune, au scăpat și pe lângă București câteva mai însemnate. Una dintre ele este pădurea Cernica, situată între DN3 și valea râului Colentina.

Aici îmi aduc aminte că am făcut prima ieșire cu bița prin pădure – în 2010 – la un eveniment organizat de Bikexpert – Cube Days. Am parcurs 40 de kilometri atunci și nu mi-a venit să cred că atât de aproape de București poți să găsești un asemenea paradis.

Potecă prin pădurea Cernica

De atunci am mai fost o dată în 2011 și cam atât, în ciuda faptului că de la ușă până la intrarea de vis-a-vis de mănăstire sunt cel mult 10 kilometri. Așadar, nici că aveam nevoie de un pretext mai bun pentru a o șterge de-acasă câteva ore într-o duminică de septembrie.

Un labirint vegetal

Pădurea este pe gustul meu: o țesătură de poteci și drumuri care se întâlnesc în multe locuri și care îmi permit să improvizez. Astfel, am plecat de-acasă fără GPS și fără hartă, cu singurul scop de a rătăci pe-acolo vreo 20 de kilometri. Vremea afară a fost perfectă: 21 de grade, soare și un pic înnorat pe alocuri.

Cel mai repede se ajunge ieșind prin Pantelimon, pe DN3, după care se face dreapta pe DJ301, înspre mănăstirea Cernica. Aici am avut parte de surpriza emisiunii, deoarece capetele luminate care ”administrează” drumurile au hotărât să blocheze DJ301 la intersecția cu șoseaua de centură. Cu siguranță, o soluție mult mai bună decât un pasaj. Noroc că traficul pe centură a fost aproape inexistent, așa că am putut să trec liniștit – altfel probabil ar fi trebuit să ocolesc pe DN3.

Lumini și umbre

În acea zi se pare că am nimerit chiar după un concurs de MTB organizat în pădure, probabil tot de cei de la Bikexpert, căci numele lor era pe scris toate benzile de plastic lăsate pe acolo. Am profitat de ocazie și am ținut pe alocuri traseul de concurs, foarte bine ales, ce-i drept.

Mic lac în inima pădurii

Pe la mijlocul pădurii, Țânganu, un afluent de stânga al Dâmboviței, formează mici lacuri, încântătoare prin izolarea lor. Același lucru se întâmplă, la o scară mai mare, și pe valea Colentinei (la Sud-Vest), și pe valea râului Pasărea (la Nord-Est). Trebuie avută mare grijă, deoarece malurile acestora sunt abrupte și te pot lua prin surprindere. A fost și cazul meu, cu toate că știam dinainte la ce să mă aștept: m-am lăsat furat de peisaj și m-am trezit că o iau brusc la vale. Noroc că m-am redresat rapid!

Semne de civilizație

Pe cât de frumos e în pădure, unde destul de rar găsești chestii aruncate (sau cel puțin în cantități nu așa mari), pe atât de grețos e la marginea acesteia, mai ales unde se întâlnește cu drumul DN3. Chiloți murdari aruncați, scutece pline cu rahat putrezit, pachete de țigări, PET-uri – pe scurt, cam tot ce-ți poate da prin cap. De la cefele groase care au nimerit în trafic precum maimuța coborâtă din pom n-am nicio pretenție, dar mai tragic e că multe sunt lăsate acolo de fandosiți cu pretenție de oameni civilizați.

Să trecem, însă, la lucruri mai plăcute, cum ar fi o panoramă asupra lacului Pasărea, făcută chiar de pe calea ferată care leagă Bucureștiul de Constanța:

Lacul Pasărea, lângă calea ferată

Din punctul ăsta am găsit un singletrail fantasic care are legătură directă cu unul din drumurile principale ce străbat pădurea, pe direcția aproximativă NNE-SSV. Iată despre ce vorbesc:

Unul din singletrail-urile magnifice din pădurea Cernica

Drumul m-a lăsat la Est de locul pe unde am intrat, chiar lângă Phoenix Cernica – un parc de aventură precum cel din Brașov. N-am putut să nu mă minunez de panoul imens care trona pe unul garduri: ”Proprietate privată”. Pe bune? Chiar era nevoie? Oricum, fain conceptul, dacă te pasionează așa ceva. Personal, prefer the real thing.

Scurt pe doi, am făcut cam 45 de kilometri cu tot cu drumul dus-întors. Vă recomand locul cu cea mai mare căldură, dacă vreți să mai respirați și altceva decât moloz și să vedeți și altceva decât betoane.