Iar vară, iar Iulie. Mi-am tras sufletul după un al doilea tur al Dunării și, vineri 5 Iulie, m-am suit din nou în tren – de data asta înspre Caransebeș, punctul de plecare pentru cele trei aventuri Bănățene de până acum.

Am coborât din tren la ora 13:00, la fix un an de la ultimul descălecat, dar parcă nici nu plecasem de acolo: tot zăpușeală, tot nori de furtună la orizont și tot dinspre Munții Cernei. Verificat bagaje. Asigurat apă. Pregătit hărți și busola. Urnit din loc cu un gâfâit de lene și buhăit de nesomn.

Munți Almăjului – pe culmi

Drumuri noi

Traseul a început cu o urcare ușoară pe valea Cernețului, care curge în apropiere de Petroșnița. Pe acolo, deși  frumos, nu m-am putut bucura de plimbare, din pricina prafului ridicat de camioane pline cu lemne. Am avut parte de pustietate și aer curat abia după ce am început traversarea culmii Golețului, la pachet și cu o umbră deasă.

Punctul cel mai înalt a fost aproape de 800 de metri, lângă un luminiș de unde am avut o priveliște generoasă spre Bucoșnița. Din acel punct am coborât în viteză spre valea Golețului, iar de acolo am continuat în amonte; am trecut de cantonul Carpin aflat în ruină și după alți doi kilometri am părăsit drumul. Aveam și opțiunea de a merge drept înainte, dar aș fi intersectat un traseu făcut deja și am preferat să explorez o altă variantă.

Pe culmea Golețului

Astfel, am urcat rapid 300 de metri în trei kilometri, împingând bicicleta până am ajuns la liziera pădurii, lângă Dealul Prisaca, pe un platou aflat deasupra satului Brebu Nou (Weidenthal). Cu șansă, ploaia prin care am mers preț de jumătate de oră prin pădure a încetat odată ce am dat în golul alpin.

În Brebu Nou m-am întâlnit cu Carol și, vorba lui, parcă nici nu plecasem de acolo în ajun. A avut dreptate: m-am simțit ca acasă. Am spălat bicicleta, am dat jos jegul de pe mine și am tras un pui de somn. Pe seară a sosit și gașca Fun Bike din Timișoara (chiar a fost foarte fun cu ei!).

Pe Zăgoru, lângă Brebu Nou

În vizită la Hoț

A doua zi de dimineață, sâmbătă, grupul numeros și guraliv s-a închegat în jurul bucătăriei. Am servit micul dejun, apoi ne-am verificat jivinele și, aproape de ora 8, am plecat la drum.

În prima parte a zilei am urmat traseul clasic: am trecut barajul Trei Ape, am intrat pe drumul forestier spre cantonul Șaua Cireșului, tăind valea Semenicului pe lângă coada lacului și am ieșit lângă vârful Semenic pe marcajul cu cruce albastră.

Cheile Carașului, văzute de pe Semenic

În stațiune am semnat condica la nea Cornel, după care am traversat platoul, părăsindu-l prin extremitatea sudică. De la intrarea în pădure am urmat Poezia Mică, o cărare minunată ce leagă Semenicul, Poiana Begului și drumul dintre cantonul Nera și cantonul Coșava.

În poiană, Mely a făcut o pană și, cât am remediat problema, grupul a apucat de s-a odihnit un pic – numai bine deoarece a urmat o porțiune bolovănoasă până la valea Coșava, apoi una plină de nămol, stricată de camioane și TAF-uri ce sanitizau cu sârg pădurile din Rezervație.

Poiana Begului – loc de reverie, popas și făcut pene

La confluența cu Nerganița, unde se formează Nera, am oprit la un șopron vânătoresc înălțat chiar la marginea drumului. Acolo bițiclele au pornit botezul Nerei, iar ea, în schimb, nămolul lor. Aparent mi-am botezat butucul din spate cu puțin cam mult zel, deoarece a uruit tot restul turei.

Am luat o masă frugală, apoi am reluat coborârea. În spatele nostru venea rapid o furtună care sus, pe platou, era doar o pâclă inofensivă. Am trecut prin Borlovenii Vechi și am oprit în Prilipeț pentru aprovizionare. Cât am stat la acel magazin sătesc aralia ne-a ocolit prin Est și am scăpat de dânsa.

Urcând pe Valea Mică

Odată pauza încheiată, am ieșit spre Bozovici, fiind martori la spectacolul dat de furtună deasupra Cheilor Nerei. Noi am cotit însă, spre Sud, spre Bănia, unde cerul era în continuare senin.

La ieșirea din Bănia am făcut dreapta pe Valea Mică, pe un drum care urcă spre culmi prin păduri când de foioase, când de conifere, cu umbră consistentă și o atmosferă pe alocuri umedă. Dorința noastră a fost să ajungem în Poiana Prisaca, dar cum era deja seară ne-am oprit la marginea Poienii Hoțului. Acolo am găsit lemne de foc și am întins corturile pe un drum părăsit și năpădit de bălării, dar cu spațiu suficient.

Spre Bigăr pe Drumul Oaselor

Duminică, ultima zi, ne-am trezit la ora 05:30. Am stârnit focul cu vreascuri de brad, ne-am încălzit și am ridicat tabăra. Nu am luat micul dejun aici, ci doar am îmbucat ceva pe fugă. Am completat, în schimb, rezervele de apă dintr-un pârâu din apropiere, reușind să îl filtrăm aproximativ.

Lângă vârful Urda Mare

Primul popas l-am făcut în Poiana Prisaca, unde am luat și micul dejun, lângă o coșmelie ce servește drept adăpost pentru lucrătorii sezonieri din zonă. Aici am luat primul contact cu sectorul de culme și, pe măsura ce am avansat, peisajele și traseul au devenit extrem de intrigante prin diversitatea lor.

Am traversat succesiv Poiana Plopilor și încă o Poiană a Hoțului, ocolind între ele vârful Urda Mare (788 m). La extremitatea sudică a celei de-a doua Hoțomănii am început și coborârea, pe un drum rapid și tehnic, cu șleauri și crăci rupte. La finalul coborârii am străbătut Poiana Debeleliug, plină cu iarbă înaltă și deasă ce îi conferă un aspect de savană.

Aproape de Poiana Debeleliug

Părăsind poiana, am trecut râurile Ilova și Berzasca, din care ne-am și umplut bidoanele cu apă. De la intersecția cu drumul spre satul Berzasca am urcat pe cursul văii Dragostele; distanța până la Bigăr, conform unui indicator, era de 7 kilometri – ușor de scris, ușor de planificat, dar greu de făcut.

Primii trei kilometri au fost pe un drum bun, bine întreținut și am mers repede. Lucrurile s-au complicat, însă, când am făcut dreapta lângă o colonie, acum aparent părăsită: suprafața a fost grea, formată din calcar spart de ape și amestecat cu nisip. Fiind ceas de amiază, calcarul reflecta lumina încotro vedeam cu ochii și nu ne permitea neam să ne ferim de arșiță. Această compoziție originală i-a adus în grupul nostru denumirea de Drum al Oaselor.

Satul Bigăr

Norocul nostru a fost că, pe măsură ce am urcat, ne-am apropiat de torentul ce curgea pe lângă noi și ne-am putut hidrata cât să rezistăm până în Bigăr – o așezare izolată de pemi cehi – de unde, după ce am mâncat, am rezolvat o pană și ne-am revitalizat, am coborât la Dunăre pe valea Sirina. Drumul urmat a fost chiar drumul principal de acces spre sat. Nu este asfaltat, dar e foarte bine întreținut, așa că am mers șnur.

Cum toate trenurile amiezii erau deja pierdute, am pedalat mult mai relaxați și am ajuns în Orșova pe noapte, după alți 66 de kilometri. Acolo am mâncat o pizza și ne-am dus la gară pentru a lua bilete din vreme.

Dunărea – golful Dubova

Trenul meu a sosit primul și, de data asta, mi-a făcut fasonul de a ajunge la timp. Gașca din Timișoara mai avea de așteptat, așa că unii deja începuseră să tragă la aghioase pe băncile gării. Odată urcat în tren, mi-am văzut la rândul meu de somn, trezit din când în când de polițai care mă sfătuiau să am grijă la bicicletă, că se fură.

Alte relatări

Din Valea Almăjului până la Bigăr cu bicicleta – relatarea și track-ul urmate în tura noastră