Somnul bun de peste noapte a reușit să risipească oboseala primei etape. Leaota, însă, era neimpresionată de entuziasmul nostru. Ba dimpotrivă, strângându-și o căciulă de negură și pâclă deasupra culmilor s-a gândit că poate ne va potoli și vom renunța la asalt. Organizatorii au replicat la rândul lor, dimineața devreme, cu o sesiune de înlăturat zăpezile ce blocau o parte din traseu.
Spre culmea Leaotei
Noi, după ce am luat micul dejun, ne-am îndreptat spre start. Și, chiar acolo, înainte de a începe, era să închei tura la modul cel mai stupid. Venind lansat și cu 15kg in spinare, aveam agilitatea unui tractor. Astfel, când unul din concurenți care își tot proba bicicleta a decis să îmi taie calea din scurt, nu am putut face altceva decât să ciupesc frânele, să virez ușor și să țip la el. Am scăpat la limită și am pornit cursa fără alte incidente.
Selfie de start. Foto: Nico Verheist
Prima parte am parcurs-o pe asfalt, până în satul Valea Bădenilor. Ușor în urcare, mi-am găsit greu un ritm anume, însă mi-am venit în fire la scurt timp după ieșirea pe forestierul ce urmează râul Bădeanca. La confluența cu râul Țâncava am făcut dreapta și am urmat valea sa, câștigând simțitor în altitudine. Am traversat un mic canion, foarte plăcut și răcoros, urmat de o serie de serpentine alternate cu sectoare desenate pe curbele de nivel.
Urcușul cel mare – abia la început
Urcarea a continuat constant și, până în creastă, străbătusem întreaga lungime a muntelui Țâncava, de la Vest la Est. Suprafața a fost excelentă, deși spălată de ape și bolovănoasă pe alocuri. La ieșirea în golul alpin am fost întâmpinați de un vânt puternic, un punct de hidratare și o priveliște incredibilă spre spre ceilalți munți din jur si satele de la poalele acestora: Moroeni, Pucheni, Pietroșița.
Lângă vârful Leaota – Concentrare maximă. Foto: Mihai Benea
Mai puțin plăcut a fost când Andrei a găsit un sabot lipsă la apel, pierdut undeva pe urcare. Deși recuperat de unul din colegii ce veneau din urmă, nu am putut găsi și cuiul de prindere, așa că a trebuit să se descurce fără frâna pe spate, lucru nu foarte problematic la început.
Priveliștea a compensat efortul
Am continuat, deci, spre Nord, cu un urcuș în coastă până sub vârful Leaota, la aproximativ 2000m. Traseul a urmat mai departe potecile turistice, foarte tehnice (un amalgam de pământ, smocuri de iarbă și pietre), mergând mult și pe lângă biciclete. Punctele mai primejdioase au fost marcate corespunzător și, în plus, anunțate în prealabil de către cei care se oferiseră voluntari pe traseu.
Una din porțiunile dificile. Foto și avertizări de Stoica Teodor Cosmin
Potecile tehnice au fost eclipsate treptat de numeroase gâlme cu urcări și coborâri abrupte. Acest carusel tindea la un moment dat să devină frustrant, însă arbitrii prezenți pe traseu au dublat ca galerie fix atunci când trebuia. Nu pot să spun ce plăcut e atunci când te agăți de fiecare moleculă de aer și auzi de unde te aștepți mai puțin un îndemn sincer însoțit de un zgomot de trompetă sau fluier. Și să nu uit de peisaje – orice loc era de belvedere.
Mai e nevoie să adaug ceva?
În sfârșit, lângă Curmătura Fiarelor (mai mult decât munții îmi plac doar numele lor), am intrat iar pe un drum; bolovănos, dar măcar nu mai mergeam pe jos. Am coborât iute până la intrarea pe Șleaul Mândrului: noi ne-am îndreptat spre Fundata pe o curbă de nivel, drumul probabil cobora spre Podu Dâmboviței.
Ultima zi avea să ne ducă pe sub această creastă
Poteca a fost de vis și, în mare, perfect ciclabilă. Apoi am coborât, de data asta foarte abrupt, spre al doilea loc de alimentare. Andrei, cu o combinație de alergat pe lângă bicicletă și prudență atunci când mergea călare, a reușit să ajungă cu bine. De acolo am avut cale bună și credeam că greul a trecut. Credeam…
O ultimă privire spre Sudo Bike 🙂
La intrare în Fundata, pe o zonă bolovănoasă și ruptă, Andrei nu a putut frâna la timp, nici evita obstacolul la acea viteză și a căzut. Bicicleta lui a ajuns pe traiectoria mea și abia am evitat-o. Am oprit. Avea tricoul făcut ferfeniță, casca țăndări, julituri pe față, pe mâini și picioare, sticla de loțiune solară găurită și, mai târziu avea să afle, un deget fracturat.
Vedere de la Complex Cheile Grădiștei – Fundata, unde s-a aflat linia de sosire
Cu toate astea, am reușit să ajungem la sosire. Ne-am spălat bicicletele și, după o scurtă pasta party, ne-am retras la pensiunea unde eram cazați. Din păcate, etapa a treia urma să merg singur, deoarece Andrei nu își mai putea folosi mâna lovită. Asta a însemnat și descalificarea echipei din clasament, însă am apreciat că am putut măcar să iau startul.