Să nu o arunci, mi-a zis; poate o repari și mi-o dai mie să o folosesc pe la țară. Nu, cum să o arunc, am răspuns. Apoi am făcut o scurtă pauză, căci sub nici o formă nu aveam de gând să mă despart de ea: Furia Roșie. Cum aș putea, până la urmă, să o las din mână?

Era vorba de un Pegas 3120 „Practic”, acela pliabil, cu tot cu „braț escamotabil pentru sprijin la sol” și o frumusețe de trusă de scule. Roșie ca focul, ai mei mi-au cumpărat-o prin ’92, la un preț de 180 000 lei. Țin minte și acum când au scos-o din depozit de la Crinul, după ce luni bune am mânjit vitrina de salivă în timp ce lâncezea acolo, într-o rână, cu roata întoarsă șucar spre stânga.

Furia Roșie, așteptând zile mai bune

A fost o bicicletă frumoasă, cu eleganța unui tanc, dar cu un farmec pe care știfturile acelea de BMX-uri contrafăcute nu l-au avut niciodată, la fel cum nu au avut nici portbagaj pe care puteai plimba fete. Atunci când am luat-o, însă, doar diverse variante de Pegas puteai cumpăra în Alexandria.

În definitiv, am continuat, mi-a fost complice la o groază de năzbâtii. Spre exemplu, prin vacanța de vară ce a pecetluit o agitată clasă a X-a, după o tabără undeva în NV îndepărtat, m-am lipit de o gagicuță care, odată întorși de acolo, a fost nevoită să petreacă vreo lună la bunici.

Problema era că, pentru astfel de idile, la vârsta respectivă o lună de zile e de nesuportat  și am pus la cale un plan să ne vedem undeva, la mijloc, în Ștorobăneasa. Ea avea o prietenă acolo, deci mai rămânea ca eu să găsesc un pretext de a lipsi o zi de acasă fără să fiu întrebat de ce și să și fac rost de niște bani.

Mult mai greu de făcut decât de zis: momentul ales coincidea fix cu ziua în care se culegea via, iar prezența la țară era obligatorie. Desigur, o asemenea piedică nu mi-a clintit determinarea, așa că am copt un plan cu un coleg de bancă profitând de faptul că fix atunci pica Sf. Alexandru, pretextul ales fiind o presupusă chermeză la Izvoru Rece împreună cu golanii.

Trebuie să întrerup oleacă firul epic și să explic că mama a fost mereu greu de păcălit, ocolit sau altminteri fentat sub orice forma. Într-un fel sau altul afla mereu și, de-a lungul timpului, a trebuit să concep adevărate opere de artă pentru a înșela acest al treilea „ochi” de la ceafă. Nu ar trebui să fie de mirare, deci, că mica escapadă povestită aici a căpătat rapid alte dimensiuni în mintea mea de licean mucos: era deja o chestie de orgoliu.

Așadar, Nicu, complicele meu, m-a sunat pe fix și am simulat o conversație prin care discutam presupusa ieșire. Eu că, bă nu știu, să vorbesc cu ai mei să văd dacă îmi dau voie etc. Odată teatrul telefonic încheiat, a fost momentul etapei doi: m-am insinuat pe la mama prin cameră prefăcându-mă că vreau să găsesc ceva anume. Curioasă din fire, m-a întrebat cine a fost. Cu greu mi-am abținut un zâmbet malefic: mușcase momeala.

Am zis că, uite mamă a sunat Nicu și a m-a întrebat dacă nu cumva mergem la Izvoru Rece de Sfântu’ Alexandru să facem un grătar și să bem câte o bere. Am continuat explicând cum i-am răspuns că ar trebui să merg la țară și că e nevoie să întreb etc. Nu a refuzat din prima – era o speranță.

Ce a înclinat cu adevărat balanța, însă, a fost intervenția tatei: el era fixat pe ideea că trebuie să învăț deja pentru BAC și, când a auzit de propunere, a privit-o, cred eu, ca pe răul mai mic. S-a gândit probabil că așa o să am mai mult timp să fac exerciții. Scurt pe doi, înțelegerea finală a fost că e ok, pot pleca, dar că trebuie să vin să le iau la 16:30 de la rată – pe ea și pe sor’mea.

Pentru transport am ales bicicleta. De vreme ce era o operațiune sub acoperire, nu mi-am permis să iau autobuzul: era prea mare riscul de a fi recunoscut și ultimul lucru de care aveam nevoie era un Flori, l-am văzut pe fi’tu într-un autobuz în drum spre Cucuieții din Vale. Astfel, eu și Furia Roșie urma să fim complici într-o ultimă aroganță.

Mulțumesc moștenirii genetice că nu am chelit de la așa ceva

Am mijit ochii pe la 6 dimineața. Am mâncat rapid, mi-am făcut țepi în cap cu gelul acela sinistru foarte uzitat printre liceeni și, pe la 7, plecasem de-acasă neavând nimic altceva decât niște bani de buzunar și o trusă de scule. Traseul și reperele le memorasem de pe harta pe care o aveam în cameră.

La dus am folosit drumul direct, care pleca de la ieșirea din Alexandria, desprinzându-se chiar din șoseaua București. A fost o decizie proastă: știam că nu e asfaltat pentru că fusesem în recunoaștere cu câteva zile înainte, dar nu mă așteptam să fie atât de greu și dureros: pentru firava mea biclă pietrele de pe drum păreau adevărate cataroaie și nici căldura nu mă ajuta.

Am ajuns, totuși, la ora stabilită, lângă biserică, unde ne dădusem întâlnire. Am lăsat bicicleta la tovarășa ei în curte și am șters-o undeva în afara satului, dar nu înainte de a monta un manșon pe sub cauciucul din față, în care se căscase o gaură suficient de mare cât să se bășice camera prin ea. Era clar că nu mai ține mult.

După 3 ore petrecute pe malul Teleormanului a sosit vremea să plec. Calculasem că am nevoie cam de două ore să ajung înapoi. De data asta, însă, am luat-o pe drumul principal: DN51. A fost mai confortabil pentru mâini, dar stresul traficului și căldura m-au determinat să opresc la 3-4 berării să mă calmez. Nicicând nu-mi aduc aminte să fi căpăcit o bere mai bună: a alunecat precum elixirul vieții băut din pocalul nemuririi.

Atât de revigorante au fost opririle, încât m-am repliat cu mult înainte să vină vremea să-mi aștept fetele. Am avut timp chiar să și zac vreo oră, rupt de oboseală și, la 16:30, eu și Pegasu’ așteptam în stație, amândoi cu fețe nevinovate și mirosind a bere.

Vezi deci, am încheiat, tot te-am fentat până la urmă. Cumva, discuția alunecase în direcția asta, iar pe fața mea se așternuse un zâmbet de satisfacție în timp ce-mi îngurgitam prăjitura cu un plescăit subtil specific burghezilor. Ea, fără să schițeze vreo urmă de surprindere, sorbi din cafea și îmi zise calm: dar de unde știi tu că nu te-aș fi lăsat?