Câte un fulger risipt în depărtare lumina sporadic compartimentul scufundat în beznă. Aerul era îngreunat de respirația și perspirația călătorilor strânși ciorchine prin cotloanele pe unde-și făcea loc câte un flux de aer. Într-un colțișor, un domn tocmai își așezase telefonul peste pântecele răsfrânt deasupra elasticului ostenit, după care a purces la a regla o veioză miniaturală cu o excentrică lumină albăstruie.
Apus pe Măgura Jinarilor
Maestrul Ion Suruceanu făcea radiografia unei seri minunate acompaniat de un pârâit discret de difuzoare. În același pârâit și pe aceeași scenă s-au produs și Adrian Daminescu, Gabriel Cotabiță și Gil Dobrică. Înduioșat, bagajul unei doamne începu a plânge cu zeamă sfântă de-a curmezișul culoarului, iar copacii dansau ca niște saltimbanci la ferestrele vagonului.
De la un punct am decis că ar fi bine să încetez a cerceta dacă o așa comedie are rațiunea ei de a fi și de a observa cât pot de mult din acest spectacol grotesc, rod fortuit al unei decizii luate pe brânci de a fugi trei zile prin măruntaiele munților Cindrel.
Părăsim valea Cibinului și intrăm pe Râul Mic
Straniile Straie ale Măgurei Jinarilor
Tovarăș mi-a fost Dragoș, pe care abia îl cunoscusem pe internet, odată ce am lansat invitația turei pe un grup restrâns. Nu știam nimic despre el, dar părea că mâncase pâine din multe cuptoare la viața lui și mi-a inspirat încredere.
Edu e băiat bun
Am reușit, din fericire, să trag un pui de somn după Călimănești. Astfel, nu eram decât parțial cu fundu-n sus când am ajuns în gară. În acest context, ritualicul gâtul de trotil pe care l-am primit a fost precum gazul pe un foc muribund. Desigur, efectul nu avea să dureze mult, așa că nu am plecat la drum fără să bag sub nas un mic dejun țapăn și o cafea amară ca viața.
Totul pus la punct, am intrat pe valea Cibinului prin Gura Râului, iar de la coada lacului am ținut dreapta, pe valea Râului Mic. În față un baraj de nori se așezase de-a curmezișul pe drum, iar până la Sub Duși am stat în permanență cu sabia lui Damocles deasupra capului. Acolo, în sfârșit, cerul s-a scremut suficient cât să onoreze toponimia. De notat pe traseu fântâna lui Edu. Cel mai probabil băiat de comitet, să fie sănătos că tare bună a fost apa.
Aici era cândva o pădure
După ce ne-am lămurit că nu urma în viitorul imediat nici un fel de urgie, am coborât în valea Dobrii și am continuat în amonte. Am lăsat în urmă un fel de colonie – probabil de tăietori – și, pe o rețea de drumuri forestiere alambicate, am urcat pe Măgura Jinarilor.
Cantonul Foltea
Pe acea din urmă cățărare ne-a prins în sfârșit o ploaie onestă: rece, deasă și cu bobul mare, însoțită de o perdea groasă de ceață. Nu a fost așa mare bai – ba chiar foarte frumos – dar când mergeam la vale simțeam că-mi îngheață și măruntaiele.
La fața locului am constatat că nu am fost tocmai atent la profilul de altitudine, deoarece pe traseul ales de mine am coborât mai mult decât trebuia, din dorința de a cuprinde mai multe locuri. A fost frumos, nu zic ba, dar un pic cam mult efort în van.
Cantonul de la Sub Duși
Am părăsit drumul, care ducea la mănăstirea Măgura, și am urcat pe unul abrupt de TAF până pe culme. Sus ceața era și mai deasă; atât de deasă încât abia vedeam la câțiva metri. Ploaia încetase complet, așa că am decis să ne schimbăm și să ne echipăm mai gros pentru a face față frigului pișcător.
Când trebuie să Șugăgi Hașu, Șugăgi Hașu și nu te mai tocmești
Cât ne-am reechipat, orizontul s-a limpezit cu repeziciune, dezvăluind o bună parte din acumularea Tău-Bistra, construit la confulența Sebeșului cu Bistra. Landșaftul este oricum spectaculos, dar atunci, însoțit guguloaie de ceață așezate sporadic, ne-a făcut să uităm și de frig, și de oboseală și de umezeală.
Simultan, vântul a scăzut trei octave și făcut loc altor ecouri amestecate: ciobani care își mânau oile, câini care le țineau isonul, oi care behaiau a supunere, tălăngi care băteau a nepăsare și bubuituri seci de pușcă însoțite de chiote sălbatice. Toate parcă veneau deodată, ca un cor uniform, rămânând în acelaști timp identificabile separat.
Măgura Jinarilor după ploaie
Cum se lăsase deja seara, am decis să înnoptăm sus. Am ales, după ce ne-am asigurat că nu am deranja pe nimeni, o palmă de pământ lângă o casă părăsită flancată de câțiva plopi. Am încercat să cumpărăm lapte și brânză de la una din stânele din zonă, dar era prea devreme și nu mulseseră. Am aflat în schimb unde putem găsi un izvor.
Bivuacul pe Măgura Jinarilor
Am avut o poziție bună atât pentru a observa lacul, cât și către apus, care de acolo s-a văzut ca o fantă roșiatică după culmea de pe malul stâng al Sebeșului. Am observat întregul fenoment complet întâmplător, deoarece eram dus să studiez unul din plopi din cu totul alte motive.
Coasta Porumbelului și Drojdia de Seară
Dar Alex, veți spune, doar nu te-ai dus să hăcuiești porumbei, iar după efort nu prea e bine să bei. Iar eu v-aș răspunde că, deși nu am luat beregata nici unui porumbel, am gustat una din cele mai mișto coaste; și nu numai că Drojdia fu bună după efort, ci și teribil de răcoritoare. Dar să respectăm ordinea firească a lucrurilor. Așadar…
Dimineața pe Măgura Jinarilor
Era deja foarte cald în cort. Cu toate astea, nu toropeala m-a trezit, ci salutul tovarășului meu de tură. Pâââââr-prac-prac-prac! Huaaaaaaaaah! Neața, zise el. Prararaaaac-prac-prac-prâc! Hîîîîîîîîch! Neața!, răspunsei eu buimac. Afară se auzeau tălăngi de vaci deja sătule de păscut, iar un câine își căuta nasul căzut după ce amușinase boarfele atârnate la uscat. Soarele de dimineață era orbitor, vrând parcă să achite datoria din ajun. Noi am înțeles mesajul și, fără prea multă ceremonie, am pornit la drum.
Muuuuulte vaci
Acum, o mică pauză de geografie. Măgura Jinarilor este o culme care se desfășoară pe două brațe vag-perpendiculare – Nord-Sud și Vest-Est. Noi ne aflam lângă punctul de cotitură, deci am continuat spre Nord. Orientarea a fost foarte ușoară, în special datorită liniilor de înaltă tensiune care însoțesc constant drumul până aproape de coborâre.
Am traversat multe proprietăți private – în marea lor majoritate locuri de pășunat – care sunt îngrădite pentru a nu permite animalelor să pască aiurea. De aceea, rutina dimineții a fost deschisul și închisul porților din cale. Unele se acționau normal, altele erau formate din căpriori care trebuiau mutați pe rând dintr-o parte în alta, dar mai erau și simple bariere din sârmă – fie simplă, fie electrificată cu tensiune joasă.
Coborând spre Valea Dobrii
Bag de seamă că nici aici conflictele de proprietate nu lipsesc, dacă ar fi să judec după mesajele agățate de garduri. Dintre toate, de-a dreptul extrem a fost unul care avertiza că, dincolo de gard, pășunea este otrăvită. Ceea ce m-a făcut să mă întreb de ce ar recurge cineva la o cacealma atât de transparentă, pentru că mi-e greu să cred că vreunul ar risca să-și otrăvească propriile dobitoace doar ca să nu pască ale altuia.
Pauza de masă
Și, pe nebănuite, am ajuns și la ultima poartă, una metaforică, deschisă de-a lungul versantului stâng al văii Dobrii. Aici, cheia necesară a fost atenția: era greu să nu te pierzi cu firea pe o așa coborâre: ba tre’ să ferești câte o cracă, ba-ți vine să te zgăiești la stânci ori să lași frânele slobode și să te bucuri de răcoarea vitezei.
Dobra a fost un test de răbdare prin lungimea ei, dar răsplătit prin câteva sectoare mișto (chei, praguri, repezișuri) și tufe de zmeură. Fragi și mure s-ar mai fi aflat, de n-ar fi fost golite cu o zi înainte de sfântul sobor de la mănăstire. Am mâncat ca niște calici, mai ales că ne tăia deja foamea.
Unul pragurile de pe valea Dobrii
Din Dobra am suit iar Sub Duși, pe același drum pe care coborâsem și, mai departe, am abordat Coasta Porumbelului. Urcușul, pieptiș, dar realizabil pe bicicletă. Sus, însă, a fost mult mai ușor, mai ales că până-n Jina se merge în coborâre, dar nu de-a dreptul, ci în reprize.
Una din porțiunile abrupte și gustoase
Iar peisajele? Cam ca o șaorma cu de toate: am traversat păduri de conifere, pajiști alpine, pâlcuri de mesteceni pitici sau varii alte foioase, stâne sau alte gospodării. Și fiindcă veni vorba, câinii mi s-au părut de-a dreptul afabili. Poate a fost doar o chestie de conjunctură, dar parcă lătrau un pic jenați si oarecum de formă. Ca-n bancul ăla: „no, apăi dacă-i musai, hau”.
În Jina am oprit pentru reaprovizionare și am coborât pe valea Râului Negru. Lărguță, cu forma corpului unei corăbii, și cu deschidere aproximativă către Sud-Vest, a capturat cu șarm lumina care precedă apusul în ceea ce aș fi putut foarte bine spune că-i un tablou de podiș, nu unul de munte.
Coasta Porumbelului
La confluența cu Drojdia, aproape de Rod, ne-am făcut planul de seară. Nimic pompos: să găsim un izvor și un loc bun de pus cortul. Norocul a făcut să dăm peste un nene care ne-a explicat că are o stână 6km mai sus și că omul lui o să ne ajute cu tot ce avem nevoie.
Coasta Porumbelului
E imposibil de ratat locul: valea se deschide brusc și chiar acolo primește un afluent pe care, din lipsa altui nume, am să-l numesc Prăștina. Ei bine, am făcut stânga, rămânând fideli Drojdiei și chiar în dreapta drumului, pe o platformă largă, se afla destinația. Am primit o palmă de pământ pentru cort, lapte și am găsit și un izvor cu apă.
Lui Dragoș, însă, i-a surâs mai mult să doarmă-n fân. Ce-i drept, părea mișto ideea, însă am renunțat rapid la vederea a cinci cuiburi de viespi. Dragoș a fost mult mai optimist:
– Hai maaa, ca sunt amortite, nu e bai cu ele.
– Cum crezi, eu îți păstrez locul oricum, adăugai eu sardonic.
Unde Prăștina, hâc, se-ndoaie cu Drojdia
Mai târziu, în timp ce îmi aranjam lucrurile prin absidă, aud:
– Aaarș, futu-ți! Jap! Băga-mi-aș! Jap, jap!
– Mai e locul ăla liber?
Locul era liber, dar l-a mai costat câteva înghițituri de trotil, mai ales că aerul deja pișca binișor.
Pe culmi spre Crinț
Labirintice Cotloane
Și iar ne-am trezit târziu, ceea ce era problematic pentru mine, pentru că aveam tren devreme. Am decis să renunțam la coborârea spre Tilișca și ascensiunea succesivă spre Crinț și să mergem în schimb direct pe culme, pe un drum care apărea pe hartă. A fost un pariu în sine, dar părea mai realizabil decât planul inițial.
Așadar, am înghițit Drojdia până la capăt, pe o rețea întortocheată de drumuri și poteci, în stare mai bună sau mai proastă, mai mult sau mai puțin vizibile, care se amestecau cu formele de relief în moduri surprinzătoare și complet contraintuitive, de așa natură încât și cu GPS-ul era greu de răzbit.
Coborând spre Săliște
Într-un târziu am dat de un drum lat, plat și fără pic de iarbă pe dânsul. Comparativ cu ce străbătusem până atunci era o autostradă, așa că Autostrada Crințului i-a rămas numele, dată fiind destinația deservită. În Crinț, sau mă rog, pe lângă, ne-am strecurat printre granițele proprietății private ale lui Carabulea și am luat-o-n jos spre Săliște.
Una din operele din Poiana Soarelui
Drumul taie Poiana Soareului, unde, între 1981 și 1987, s-au ținut 7 tabere de sculptură. Rezultatele sunt încă acolo, cel puțin o parte din ele. Ca să fiu sincer, nu mi-am pus problema ce ar putea însemna fiecare lucrare. Nici măcar nu aveam timpul necesar, dar se integrează foarte bine în decor.
Am reușit performanța de-a ajunge în Săliște cu o oră înainte să vină trenul, timp suficient pentru un prânz luat la restaurantul de pe marginea drumului.