Am plecat cât am putut de dimineață. O pedală, încă una, apoi cinci, zece, da, merge. E bine, simt cu mă-ncălzesc, simt cum morbul se desprinde din oase și fuge, fuge… Pe străzi oamenii se scurg precum un râu înspre biserică. E zi de sărbătoare și toți sunt îmbrăcați frumos. Am văzut chiar și câțiva săteni în costume tradiționale, cu tot cu opinci. Albi! Imaculați! Pe-o așa vreme pe care-ți vine greu să crezi în existența altei culori în afară de gri!
Am lăsat Gura Râului în spate. Ceața încă persista – pe alocuri și subțire – după ce a plouat aproape toată ziua precedentă și o bună parte din noapte. La baraj m-am oprit. Ce ciudat, îmi zic, pare crescut aici. După această scurtă observație m-am opintit mai departe, pe lângă lac și, la cumpăna drumurilor, am apucat în stânga pe valea Râului Mare, prin cheile Cibinului.
Și încă nimeni; drumul în general e circulat, mai sus în dreapta e și un complex turistic, iar în calea mea un șantier, dar nimeni, nimeni..., am observat ca pentru mine. Nu te supăra prietene, aud de niciunde, dar cine mai iese așa creanga ca dumitale, la ora asta? Cine vrea, i-am răspuns insolent. Și am continuat să urc.
Pe jos era o scârnă subțire și apoasă de abia înaintam. Aveam niște cauciucuri netede și cu greu puteau adera la ceva. Măcar nu m-am stropit așa rău, ca altfel nu m-ar fi spălat nici apele Iordanului. Era o atmosferă de parcă ar fi urmat să se întâmple ceva dintr-un moment într-altul. Dar nimic. A fost o liniște deplină într-o pustietate desăvârșită. M-am lăsat pătruns de ele, cu toate că mă agasa teribil țeava de aducțiune extrem de grobian construită, ce coboară prin chei de la confluența cu pârâul Dăneasa.
În același punct, am făcut din nou stânga, spre Păltiniș. Pârâul Dăneasa, subțire ca un prepelicar, solfegia în matcă. Vântul se strecura fonfăit pe valea-ngustă, printre copaci și printre stânci, șoptind lucruri numai de el înțelese. M-am oprit de câteva ori, am închis ochii și m-am cufundat în acel decor; îmi simțeam sufletul plutind ușor ca o lotcă pe valuri.
Ceva mai sus, unde drumul părăsește valea și începe-a urca pieptiș, ca pe un taluz, ceața, vânturată de vânt, începu-a se răspândi și-nteți precum focul pe miriște. Parcă voia să mă gonească, să mă trimită înapoi, dar nu a reușit decât să îmi dilueze simțul spațiului atât de mult încât cei trei kilometri până-n stațiune au părut 30.
Am oprit doar pentru o Cola tristă și rece, dar pe care-am băut-o ca și cum aș fi băut-o pe-o vreme toridă. Atât de rece era, că mi-au înghețat esofagul, traheea și alte organe aflate prin vecinătate. Parcă aveam capul suspendat în aer, nu sprijinit pe grumaz.
Apoi mi-am dat drumul la vale, tăind ceața precum un spărăgător banchizele polare. Începuse iar să plouă, dar nu ținu mult. Mă scurgeam ca și cum aș fi fost tras de un elastic pe care l-am întins la maxim: am lăsat lighioana să coboare slobodă, iar aceasta și-a găsit singură făgașul, așa cum apa alege-ntotdeauna locul cel mai povârnit.
Scurt, mi-am zis. Da, prietene, a fost, într-adevăr, scurt, a replicat iar vocea de mai devreme. Dar privește lucrurile-așa: peste câteva minute, undeva, în deșertul Atacama niște vietăți vor mai supraviețui încă o zi cu doar câțiva stropi din roua zorilor.