– Sine Qua Non, as they say;
– Without which not;
– Yes… Those things we deem essential, without which you cannot bear living. Without which life, in general, loses its specific value… It becomes… abstract….
– You may have a point, counselor.
– Battlestar Galactica, E10, S04.

Luna Septembrie este cea mai nehotarâtă: soarele-ar mai încălzi dar nu prea-i mai vine, ziua-ar fi mai lungă, dar lasă că mai vine vara și la anul, frigul parc-ar învălui totul, dar vin oricum Octombrie și Noiembrie, iar ploile parc-ar cădea, îns-au ajuns lunile de vară ce tocmai s-au dus. Astfel, natura se dă din propria-i cale, devine doar o scenă și nu un actor și lasă viața să evolueze nestingherită.

Încălzirea

Pe această scenă ne-am făcut intrarea, prin valea Sadului, plecați din Tălmaciu fiind. Andrei încă mă bombănea că nu adusesem nici un film pe telefon, motiv pentru care drumul cu trenul dinspre București i se păruse agonizant de lung.

Pe culmea Căpățânii

După 25 de kilometri de asfalt am părăsit valea Sadului, spre Sud, pe Sădurel. A urmat o urcare lină și constantă preț de alți 17 kilometri, până-n punctul unde drumul taie culmea principală a Munților Lotrului, chiar prin mijlocul acesteia, la aproximativ 1660m.

Fără a fi plictisitoare, întrucât îmi e aproape imposibil să mă plictisesc vreodată într-un asemenea decor, urcarea n-a avut alt atribut în afară de senzația că de fapt continuă la infinit.  Și, într-adevăr, m-aș fi pierdut în acel labirint la nesfârșit, ce uneori se mai deschidea în fața noastră și ne oferea o fugară priveliște către culme, parcă fix cât a spune „mai e mult până departe; strânge din buci și dă-i bielă-manivelă”.

Intrăm pe Valea Sădurel

Coborârea, însă, spre Jidoaia și mai apoi spre Voineșița, a cărat cu dânsa mai multă istorie vizuală, în parte și datorită soarelui. Dânsul, ușor îngălbenit de oboseala de-a fi dat din nou roată Pământului, începuse-ncet-încet a se sprijini pe orizonturi.

Ocheade spre culme

Pădurea materializa atât de concret iataganele-i de lumină încât, prietene, de-ai fi fost acolo și te-ai fi intersectat cu tăișurile lor, ai fi simțit cum te spintecă aievea, nicicum doar că te mângâie, cum ai fi putut să crezi la o primă vedere.

Ceva mai jos, dând în valea Jidoaiei și mai apoi a Voineșiței, pe alocuri canionul era atât de-n gust, încât la viteza pe care o aveam îmi crea senzația c-aș putea-n orice clip să mă proptesc vârtos cu ghidonul în vreun clonț de piatră mai îndrăzneț ieșit în drum.

Tot urcăm pe Valea Sădurel

Astfel, evadând din munți ca printr-un prohab de piatră, am ajuns în Voineasa-n faptul serii. Ne-am luat în primire camera rezervată din timp – epilog al unei încălziri de puțin peste 65 de kilometri – și am mâncat la un restaurant local precum un adevărat staroste al calicilor.

Târnov, Târnov Munte Drag

Dacă-n prima zi făcusem doar 65 de kilometri, a doua zi ținteam la mai bine de două ori mai mult. Locul înnoptării l-am stabilit cu rigurozitate ca fiind undeva. Am plecat la 6:30, după ce am mutat micul dejun în pauza rânduită pentru Obârșia Lotrului. Ne-am mulțumit pe moment c-o mână de batoane.

Ieșim pe Voineșița

În urma noastră, în timp ce ne-afundam în valea Lotrului, Voineasa încă dormea, acoperită de un cer aprins timid de un soare roșu, probabil mâniat din cale-afara de ceea ce văzuse-n cealaltă parte de lume. În partea aceasta, în schimb, lucrurile erau încă liniștite, atât de liniștite încât, de n-ar fi fost rumoarea apei răsucindu-se în matcă, propriile gânduri mi s-ar fi părut gălăgioase.

Lăsăm în urmă Voineasa

În plus, poate răcoarea pișcătoare sau poate aerul tare cu aromă de viață-n stare pură, poate lumina soarelui, împleticită cu elegantă stângăcie printre stânci, când de-a dreptul, când pieziș sau poate stâncile însele ce parcă stăteau să se prăvale peste noi, poate pâlcurile de pomi care le țineau în loc sau poate ruinele abandonate ale Coloniei Cataracte desprinse dintr-un cadru de Benoît Sokal, poate podul acela ce tăia pe mijloc lacul Balindru sau poate-ntregul potpuriu de senzații a făcut acolo și atunci din valea Lotrului o experiență… de nerepetat.

Cei 45 de kilometri până la Obârșia Lotrului ne-au topit 4 ore și jumătate. Ziua deja demarase cu scârț când ne-am oprit să luăm micul dejun la una din pensiunile de acolo. Respectivul mic dejun a fost atât de bun și bogat comparativ cu profilul spartan al zilei încât aproape m-am căinat pentru asemenea apucături de sibarit. Aproape.

Și intrăm pe Valea Lotrului

Am reluat travaliul cu un scurt intermezzo pe Transalpina, foarte aglomerată, dar la 1900 de metri ne-am desprins pe Drumul Strategic (sau, pe scurt, Strategica), construit pare-se de germani în timpul Primului Război Mondial. Și concret, și metaforic, a fost zenitul zilei.

Ziua se strecoară-ncet printre munți

Interminabilul vasilisc pietruit acoperă spinarea Latoriței și te-aruncă pe o parte și pe cealaltă a muntelui, te trece deopotrivă printre stânci și pâlcuri de copăcei, te plimbă atât peste buze de prăpăstii și pe plaiuri blânde, apoi te scoate la un cico peste Lacul Vidra și la o friptură printre stâne.

La final, în funcție de ce alegi, prietene, poți să te desprinzi blând și treptat de toate numitele tratații, dacă alegi să cobori pe cracul ce se termină-n Valea Măceșului sau te poți rupe brusc, violent, rapid, ieșind pe drumul ce se-nvârtejește prin pădure spre Valea Rudăresei, cum am făcut noi. O scurtă pauză la Cabana Plaiul Poienii a fost singurul răgaz pe care ni l-am permis.

Iar noi urcăm

Am scuipat foc, am înghițit drum mai ceva decât acceleratul lui Topârceanu și-abia de-am oprit pentru câteva imagini panoramice asupra văii. Cursa bezmetică s-a oprit în Ciungetu, într-un pub sătesc. După dimensiunui, unul din cele mai mari, chiar dacă, aș putea spune, nu chiar ultracentral.

Spre Lacul Vidra

În orice caz, era ticsit cu tot felul de lume veselă (sau pe cale de a se-nveseli vârtos), de la contese la bucătărese, ce creau o atmosferă de iarmaroc etern. Cu gândurile izgonite de larmă și cu greu strunite iar în țarcul ideilor raționale, am făcut un calcul cât se poate de chibzuit: vom merge cât vom putea merge, căutând a înnopta totuși undeva decent.

Cât se poate de simplu și clar planul, dar cu o serie de carențe de ordin practic: bucile îmi erau umflate precum doi pepeni, genunchii îmi erau ca și deșurubați, iar pulsul îmi zvâcnea în beregată cu fiecare pedală pe care încercam să o ridic împotriva rampei. Pe de altă parte, un loc bun de dormit ar fi fost accesibil doar mai sus. Vedeți, desigur, contradicția.

O ultimă privire spre Valea Lotrului

Valea Repedea, pe unde ne-am încadrat pentru culmea Munților Căpățânii, fusese acoperită cu un strat consistent de grohotiș de inundațiile din 2014 (și poate și de altele). Ca să privim partea bună, drumul a fost ușor de refăcut – pietriș se găsea peste tot. Partea mai puțin bună a fost că pietrișul n-a fost deloc tasat decât suficient cât să inducă ideea că hei, pe aici e un drum.

Și continuăm pe Transalpina

Ei bine, în timp ce ne târâiam gândindu-ne cum am reuși să ne fie și lupii sătui, și oile întregi, iacă vine din urmă nea Ion, la volanul unui jeep Nissan. Afabil, ușor roșu la față și cu părul ca de aluminiu, tocmai urca înapoi spre stâna sa. După clasicul ce-i-cu-voi-pe-aici-de-unde-sunteți-și-unde-mergeți s-a oferit sa ne primească peste noapte.

Așadar, Andrei s-a suit în cabină, iar eu am sărit cu bicicletele în spate. Prin geamul cabinei vedeam cum Arsenie Boca se uita circumspect la Andrei și a continuat atare să-l trateze pe parcursul întregii călătorii. Care călătorie a avut multe întreruperi.

Dar doar pentru a ajunge pe Strategica

Mai întâi am făcut o pauză de palincuță în tabăra unor lucrători forestieri. Apoi multe altele, prin diverse puncte de interes unde ori ne mai spunea câte ceva, ori doream noi să facem câteva poze. Spre exemplu, cascada Coșana, aflată într-un ac de păr al drumului, pe sub care se scurge cu un soi de grație stângace.

Drumul dintre nori & co.

Între fiecare două opriri, viața în benă decurgea într-un ritm alert, căznindu-mă din răsputeri să nu fiu aruncat  peste bord. În cabină, Andrei se distra mai abitir. La fiecare repornire a motorului mp3-player-ul reîncepea cu prima melodie din playlist, motiv pentru care au rulat exact două melodii: una oarecare cântată de Andra Măruța și alta pe care mi-o aduc aminte cu exactitate – Târnov, târnov, munte drag. Coincidență sau nu, e chiar muntele pe care ne-am petrecut noaptea.

Acolo, într-o poiană măricică, la capătul unui drum secundar, se afla stâna lui nea Ion. Înainte de stână, ne aștepta, însă, o ultimă zvâcnire-a zilei, unde părea că se dăduse bătută. Lângă stână, mașina a alunecat într-un șleau, s-a înclinat periculos și acolo s-a înțepenit. Loc de manevrat nu era: în stânga munte, în dreapta tot munte, dar în jos. Nea Ion, după ce-a-nfipt bine piciorul în accelerator, a dat înapoi și a oprit mașina chiar în buza prăpastiei. Vorba lui Andrei: măiestrie sau noroc, n-o vom ști niciodată.

Care ne oferă o altă panoramă asupra lacului Vidra

Cert e că, după ce aproape-am tencuit spandecșii de frică, am cătat de cuviință sa fac ultimii 50 de metri pe jos. Andrei la fel. Nea Ion, după ce s-a dat jos din mașină, încercând să-și găsească echilibrul, a instruit câinele (un monstru cu chip de câine, mai exact) că nu ne-a adus pe post de cină, cu un set de palme bine țintite, dar nu toate nimerite.

Și merge, și tot merge

Dânsul, în timp ce mulgea vacile în locul argatului ce nu era de găsit pe nicăieri (și în privința căruia a speculat că, mai mult ca sigur, zăcea chisăliță pe undeva), ne-a distribuit sarcina de-a sparge niște lemne, a face focul și a fierbe niste apă. În vreo jumătate de oră abia am spart 2-3 bucăți, dar au devenit oricum inutile: după fix 4 vaci și jumătate, nea Ion a căzut lat în rulota sa, iar noi am stins focul căci nu știam rostul apei.

Rulota, confortabila și mobilată cu lux practic, era umplută de zgomotul unui radio ce recepționa parțial un soi de romanțe și de sforăitul soldatului căzut la datorie. Ne-am împachetat și noi repede în pat, am oprit radioul și am adormit literalmente legănați de câțiva porci care se tot scărpinau de cupla de remorcare.

Și apoi ne coboară spre Valea Rudăresei

Când te Încăpățânezi s-ajungi la Timp

Ne-am trezit la 5:30, în același legănat al porcilor, care toata noaptea-au ținut-o gaia-mațu cu scărpinatul. Ne-a Ion făcuse ochi chiar înaintea noastră și-ncerca-n zadar s-alunge o durere cruntă de cap. I-am oferit un hap, dar a zis ca nu ia pastile de fel.

Urcăm apoi pe valea Repedea

Pregătirile de drum s-au desfășurat cu rapiditate: am mâncat puțin, am băut din cafeaua care era deja pregătită și-aburea într-un mic tuci și, după ce am scos bicicletele din mijlocul porcilor și le-am verificat, am început a coborî. Era ora 6 dimineața, încă noapte, dar orizontul îndepărtat era spintecat de o fâșie roșiatică.

Când noi începusem iar a urca, printr-o pădure fantomatică din care mai rămăseseră doar cioturile, acea fâșie roșiatică se transformase într-un crepuscul cu o lumină grea și dureroasă. De departe, se auzea un zgomot ciudat, ce aducea a motor, combinat cu claxon și chirăituri.

Și nea Ion ne saltă cu gipul

În cele din urmă ne-am întâlnit și cu sursa acestor zgomote, nu cu mult mai sus. Era un grup de petrecăreți, toți pulbere de beți, ce se chinuaiu sa conducă la vale doua rapandule de ARO. Andrei trecuse deja de ei, dar cumva au simțit nevoia să se oprească-n dreptul meu și să mă-ntrebe de nu cumva vreau o femeie.

Unde avem parte de apusul ăsta

Din reflex, m-am uitat în mașină. Nu mi-am dat seama dacă făcea mișto de mine, chiar erau femei acolo sau pur și simplu trăgeau la sorți seară de seară între ei, însă, ca s-o zic pe-aia dreaptă, nu am fost foarte impresionat. Oricum, altă ofertă m-ar fi dat pe spate – niște pudră de talc – căci alte avanposturi somatice necesitau atenție.

Sus, la ieșirea-n golul alpin, am oprit la un izvor amenajat cu un jgheab lung, în care soarele se scălda cu o langoare de vampă. Cum nu știam când vom găsi următoarea sursă de apă, ne-am scăldat și noi bidoanele, înainte de-a ocoli Căldarea Ursul spre culme.

A doua zi de dimineață, prin pădurea-fantomă

Drumul principal, cel ce vine dinspre vârful Romani și parcurge toată culmea, este o adevărată autostradă, atât este bun. Sau cel puțin așa se prezenta atunci. Am dat tot ce-am avut și-am zburat peste cocoașele Căpățânii, care la picior poate-ar fi părut plictisitoare, dar cu siguranță delicios de parcurs cu bicicleta. În jur, aerul devenit pâclos proiecta munții megieși exclusiv in nuanțe de verde-albăstrui cu tente de cobalt.

Apoi sus pe culmea Căpățânii

Dar cheia de boltă a turei nu a fost creasta, ci coborârea spre Cheia. Am ocolit Buila pe flancul estic, pe un soi de potecă mai lată, săpată-n coastă prin pădure, întortocheată și aparent interminabilă, am alunecat pe o serie de serpentine obscen de abrupte și am trecut pe sub dânsa pentru-a ne încadra pe valea Cheii.

Cu vânt potrivit, odată ce am dat de asfalt, am ajuns la timp în Rîmnicu Vâlcea pentru a și mânca, dar nu suficient din timp încât să putem găsi și un loc decent. Am executat, așadar, prânzul într-o crâșmă de lângă stație. Nu aveau meniu a-la-carte, ci doar un meniu de prânz: o ciorbă falsă și o mâncare de ficați, preferata lui Andrei.

Fugind spre Vârful Gera

Acum, când tocmai mă pregăteam să mă vait temeinic de acea masă, tributar fiind ideii că ar fi fost bun un dezmăț pe măsura aventurii, realizez acum că poate ar fi fost păcat să fi știrbit amintirea celor trei zile cu gloria trecătoare-a burții. Am să mă mulțumesc a spune doar că, deși m-am ales cu un colon degrabă iritabil, m-a ținut până la București.

Ocolim Buila

Alte Relatări

3 Days 3 Mountains MTB Ride – Talmaciu to Strategica

3 Days 3 Mountains MTB Ride – Strategica to Ramnicu Valcea

Acăsenii și Creasta Latoriței (Strategica)

Coborâm spre Cheia

Alte Ture prin Zonă

Oltenia Biking – Sursa Soluției de Coborâre + multe alte trasee din zona Buila-Căpățânii

Revederea – Traversarea Nord-Sud a Cindrelului

Labirintura – O Tură Alambicată prin Zonele mai Joase ale Cindrelului