Muzica
Release the Long Ships – Snow
Cred că, pentru mine cel puțin, a fost mai degraba un soi de hagealâc. E unul din acele locuri în care nu doar că voiam să fiu – trebuia să fiu. Mai exact, trebuia să fiu din nou, ca o aprofundare a conexiunii ce, numai cu trei ani înainte, se conturase.
Căci am acest gen de conexiuni cu locuri, prin care nu eu aleg să le vizitez, ci dânsele mă cheamă. Iar în acel week-end venise rândul Siriului, un munte care, cu un fin spirit de frondă, se înalță ca un punct strălucitor în monotonia dulce a Munților Buzăului.
După un mic dejun cu iz de pomană – căci singurul restaurant găsit deschis aștepta să găzduiască un botez și am fost serviți cu puțin înainte de sosirea convivilor – ne-am început urcușul, de lângă cabana Valea Neagră.
În timp ce ne aranjam bagajele, ne tot dădea târcoale un câine mic, cârlionțat, jovial și cu moacă de licean în retragere. În mod surprinzător, i-au priit resturile noastre de batoane – sau poate doar avea chef de plimbare și de companie – căci a mers cu noi tot restul zilei.
Cu un scurt marș pe lângă coada lacului murdar, scânteietor și învăluit într-o atmosferă pudrată cu zahăr vanilat, am intrat în pădure. Pădurea era ciupită din loc în loc de petele galbene ale toamnei, iar drumul jilav. Plouase. Pe drum, însă, nu am rămas mult.
Căci ne-am rătăcit. Eram, desigur, pe track-ul GPS pe care îl aveam încărcat în aparat. Dar track-ul nu era pe vreun traseu, marcat sau altminteri, nici în prezent, nici în vreun soi de trecut. În fapt, nu mă pot plânge: în ciuda povârnișurilor vârtoase pe care le-am luat în piept, întrucâtva diversiunea a dat un strop de culoare urcării pe drumul de tractor.
Pe care oricum am revenit aproximativ 200 de metri verticali mai sus. Între timp, câinele rămăsese cu noi. De câteva ori a ciulit urechile, la câteva zgomote din pădure, cu o moacă-ngrijorată. Zgomotele păreau a fi de origine animală. Originea animală părea a fi botul ursului, dar, fără confirmare vizuală, rămân doar speculații.
Drumul s-a terminat cu o stână, proptită în coasta unei văi. De jur împrejur erau presărate oase de animale, probabil vaci sau oi, dar nici urmă de alt câine în afară de al nostru, dat fiind tupeul obraznic cu care mâșâia pe teritoriul acela străin lui. De asemenea, nici urmă de om. Se auzea doar un radio, înfundat, ca o spârcâitură.
Întregul loc avea o – ce-i drept edulcorată – atmosferă de film horror, genul acela premiat la Cannes. În timp ce dădeam roată cabanei, mă așteptam să răsară de nicăieri o fantomă depresivă cu o farfurie de ciorbă-n mână discutând niște percepte filozofice.
Dar… nu am întâlnit decât un cioban buimac, surprins de prezența noastră precum eram noi de a lui. Am făcut o scurtă pauză de masă, ne-am realimentat cu apă și… am admirat peisajul, căci aerul sinistru era completat de o notă feerică. În spate, timid, cu o aparentă frivolitate, se contura Masivul Bocârnea.
Am urcat mai departe prin pădure și, între două șarje, ne trăgeam suflul ca de locomotivă dibunind poteca. Acesta, cândva, a fost un traseu marcat cu punct roșu. Am să presupun că asta a fost acum multă vreme, căci am întâlnit niște balize atipice, metalice, în loc de clasicele desene pe copaci. Acum, deși poteca poate fi urmată cu puțină atenție, traseul original a fost modificat, iar marcajele sunt mai degrabă rare, pe alocuri nestandard.
Odată ieșiți în plai, fiind bătut la cap precum berbecele la coaie, am rătăcit iar traseul, motiv pentru care, în loc de un urcuș civilizat pe un crac, am gâfâit pe o vale îngustă și abruptă. Am reîntâlnit poteca fix sub culme, lângă un izvor și, deși câinele nu părea a fi câtuși de puțin obosit, a fost primul care s-a repezit la apă.
Totuși, orice urmă de disconfort s-a dizolvat precum o bășină-n vânt deasupra Porții Vânturilor, o șa ce leagă Masivul Bocârnea de Masivul Mălâia. Cred că e cea mai bună perspectivă asupra Mălâiei, ca un pinten uriaș de piatră înfipt într-un platou mai degrabă blând decât bolovănos. Aerul pâclos și norii zvâriliți aiurea pe cer dizolvau granița dintre cer și pământ într-un fundal universal.
Lângă Lacul Vulturilor a fost agitație mare: o duzină de amatori de off-road se întreceau cu frenezie în încercarea de a escalada un povârnși abrupt cu mașinile lor. Îmi era deopotrivă milă de mașini și de partea aceea de munte violată cu bestialitate, iar mirosul de gaz s-a împrăștiat cu greu, mai greu decât prezența lor. Măcar o dată cu faptul serii s-a așternut și liniștea.
Credeam că o să plouă și am pus cortul rapid în curtea cantonului de lângă lac, însă, în loc să cearnă apă, norii au cernut foc, aprinși de ultimele tresăriri ale soarelui. Mălâia, dreaptă ca un zid și aprinsă din spate, părea că șade precum un paravan în spatele unor incendii atotcuprinzătoare.
M-am trezit cu noaptea în cap. Visam demult la momentul în care voi fi prins răsăritul soarelui acolo. În cort era acceptabil, dar afară, vântul, cu forța tuturor celor o mie de cuțite, mă biciuia prin toate straturile de haine pe care le aveam pe mine. În jur, numai nori și ceață, plimbate de vânt, împrăștiate dintr-un loc și făcute grămadă-ntr-altul; conturau un joc intrigant de lumini și umbre, dansau în jurul meu precum niște demoni.
Orizontul era ușor aprins de o dungă luminoasă portocalie, filtrată prin lentile de ceață, iar cerul era de un albastru închis la care nu te puteai abține să nu te uiți. Văile, inițial scufundate-n beznă, s-au aprins pe rând odată cu ridicarea soareului deasupra orizontului, precum luminile unui oraș ce se retrezește la viață.
Sub picioarele mele, Valea Milea luase foc: atât de intens era luminată încât simțeam cum mi se-ncălzesc picioarele. A fost apoi rândul Fețelor Mălâiei să se-mbujoreze la atingerea blândă a razelor de soare: pe cât de ferm au ținut în ajun piept văpăilor apusului, pe atât s-au rușinat în zori de ziuă.
Prin jur, puținii drumeți începur-a fremăta, pe măsură ce ultimele pâlcuri de ceață șarjau culmile de-a rostogolul. Câinii, printre care și al nostru, acum dezertor, se ciondăneau pe malul lacului. Șopote de bășini, râgâituri, chicote, râsete și ghiogârțîituri își croiau drum prin aer. O nouă zi-ncepuse.
Micul dejun a fost neceremonios. Ne-am făcut rapid bagajul, căci cortul era oricum uscat și am pornit spre Vârful Mălâia (1662m). Am ocolit lacul prin stânga sa și apoi pe sub Fețele Mălâiei, pe o potecă nemarcată (dar care pe unele hărți apare marcată cu punct roșu), dar bătătorită. Teoretic, ar fi trebuit să ne întâlnim cu o altă potecă, marcată cu cruce roșie, dar am dat doar de rămășițele ei. Pe alocuri fusese spălată de ape, pe alocuri acoperită de iarbă și doar punctual vizibilă.
De sus, de pe vârf, se puteau vedea lejer cele două lacuri (Lacul Sec și Lacul Vulturilor), precum și restul Munților Buzăului, inclusiv Vârful Penteleu, ce se desprinde ca un vârf de rachetă din marea de spinări verzi ce cuprindea câmpul vizual.
Am coborât pe versantul opus, spre Plaiul Crasnei, apoi spre Est, pe valea Izvorului Negru (inițial firav precum un jet de robinet, iar mai jos un torent în toată regula), pe o combinație întortocheată de drumuri de TAF, active și părăsite, presărate cu cataracte și mii de piloni de lumină. Ne-am tras suflul abia la mașină. Am pornit rapid spre Brașov.
Alte relatări din zonă
La Mălâia, spre Lacul Vulturilor
Tabla Buții – Drumuri vechi, drumeți mai noi
Băi, am rîs la cîteva faze să mor. Mişto povestit, văd că-ţi priesc rătăcirile şi vremea naşpa.