Nu mai țin minte ce am mâncat de dimineață și nici pe Instagram nu am publicat nimic, așa că va trebui să neglijez subiectul, în afară de desert: un urcuș zdravăn, pe banda roșie, într-o atmosfefă pudrată cu aur vechi, cu bicicleta-n spinare, spre stâncăriile și pajiștile vârfului Ecem.
Spre Poiana Tarcăului. Foto: Andrei.
Cu un suflu ca de locomotivă, am ajuns pe micul platou de sub lama zimțată de piatră ce pare c-ar vrea să muște din orașul Bălan așezat la poalele sale, în dreapta, spre Sud-Vest. Ceva mai în față, sub un covor fin și verde-crud de floci de iarbă se desprinde un drumeag colțuros. În stânga noastră, în jos, se-ntinde-o blană de pădure și, jos de tot, Valea Bicăjelului. Tot în stânga, dar sus, și mai departe spre Nord-Est, se decupează fin din orizont Ceahlăul.
Push bike spre vârful Ecem. Foto: Andrei.
Și stând așa, cocoțat lângă crucea vârfului Ecem, am privit mai cu îngăduință la exaltarea lui Vlahuță, care se târăște-n urma scrierii lui precum un cauciuc în urma căruței. Chiar și-acum, la mulți ani, iată, deja șase, nu-mi pot stăpâni propriul entuziasm din acele momente. Până și Geo Bogza, ascuțit la limbă, tăios la cuvânt a fost nevoit să-și lase armele deoparte și să dea Hășmașului, tatal Oltului și, prin extensie, al întregii țări, huzmetul cuvenit.
Vârful Ecem
Noroc cu drumul colțuros, abrupt și umbros, că altfel aș fi ținut-o numai într-o reverie. Iar dacă acesta nu m-ar fi trezit, cu siguranță potaia de mai jos, care ne-a lătrat de pe o poziție superioară, ar fi făcut-o. Atâta doar că lătratul iscoadei n-a fost anume pentru noi, ci pentru tovarășii lui de mai jos care, chiar sub Vârful Tarcău, ne așteptau dispuși în formație de feminism: lătrau năprasnic, dar a pagubă, pastrau distanța, ațineau drumul jucând tontoriul în jurul nostru și-ncercând câte-o perversă mișelească pe flancuri, de-a trebuit să ne dăm jos de pe biciclete și s-așteptăm până ciobanul a găsit cu cale să-i vânture ceva mai încolo.
Deasupra Bălanului, înainte de coborâre
Drumul a mai curs pe lângă două-trei turme aflate la păscut până să dea-n Pasul Dracului (sau șaua Tarcău, cum îi mai zice). În dreapta, cum cobori, se lasă de-a dreptul spre Bălan. În stânga domină interfluviile dintre valea Iavardi și valea Bicăjelului, trimițând câte un crac spre fiecare și, mai departe, taie Poiana Tarcău, Plaiul Socodat, spre Pasul Ilie (sau Dămuc), încotro am apucat și noi.
Deasupra Bălanului (II)
Tot ținutul dintre munți pe care l-am traversat părea un soi de lume suspendată, în timp și spațiu, ca o frondă . Într-una din pauzele mai lungi, în care-am și vârât ceva sub nas, m-am întins preț de vreo zece minute și puteam să jur c-aud trepidațiile țărânei de pe caldarâm. Desigur, Andrei, pragmatic ca de obicei, a driblat momentul fără drept de apel: „hai dude, mai avem ceva de mers”. Ce-i drept, mai aveam.
Niște stâncării oarecare
Din Pasul Ilie, am apucat spre valea Dămucului. Igienică, răcoroasă la-nceput, cum am trecut de Puntea Lupului ne-a dăulat cu căldura ce se scurgea valuri-valuri, fără s-avem vreo scăpare. Ciudat și-acest Dămuc: fără asfalt, dar cu un complex sportiv; fără umbră, dar cu multe copertine de plastic, sub care ne mai adăposteam din când în când de soare.
Privind spre Ceahlău, peste Puntea Lupului
În Ivăneș, am cotit iar spre Est, suind o mică trecătoare ce dădea spre valea Aței. Undeva, sus, ne-am întâlnit cu o camion plin cu lemne, legănat de hârtoape. Șoferul, care-a oprit în mijlocul drumului, se legăna și el, dar de alcool. Ne legănam și noi, dar de uimire: trăznea a distilerie și ne-a întrebat dacă-i ceva miliție mai jos. Om prudent, n-am ce zice, dar și foarte talentat: abia se putea ține pe picioare, dar iată că ținea drept ditai măgăoaia pe o palmă de pământ.
Ceahlăul, în faptul ploii
Lungă și prăfoasă a fost valea Aței. O brumă de peisaj frumos și un nor de praf abraziv, invaziv, iritant și penetrant. Într-un fel, semăna ca formă și fond cu-așa zisele ziceri înnoitoare, purtătoare-ale topuzului nonsensului, ce revendică adevărul, dar îl poartă ca pe țăcălie. Din fericire, metoda cu care poți răzbate și-ntr-un caz, și-n celălalt este aceeași: ignori și-i dai tare-nainte, căci oricum ține doar până la prima ploaie. I-am dat și noi de-au sfârâit roatele, pân-am ajuns în valea Tarcăului.
Lăsăm valea Dămucului în spate
Ceva mai jos, în satul Cazaci, am închiriat o căsuță de camping de pe lângă o pensiune. Eram singurii oaspeți, iar proprietarul s-a-ntreținut îndelung cu noi. Durduliu și-ntr-o continuă expansiune, părea anume croit să fie gazdă. După un duș și o masă improvizată, am petrecut restul serii cântărindu-ne scuipatul.
Am fentat-o ce-am fentat-o, dar tot am încasat-o. Foto: Andrei.
A doua zi, pe o ploaie caldă, răpăită și cu bobârnace-n loc de picături, am ajuns în Piatra Neamț. Andrei a luat trenul spre casă, iar eu mersei spre Fundu Moldovei, unde-am vrut să-mi încerc norocul la Ultrabugul din acel an.