Mărirea și decăderea lui Felcerus cel Mare (I)

De curând, poate n-ați auzit, o bizară descoperire, care, după toate temeiurile dreptei judecăți, luminează, sau seamănă-ndoială, în funcție de tabăra în care se află fiecare, o perioadă de patru decenii din istoria Imperiului Rino-Pontic.

În termeni preciși, ca să nu lungim suspansul mai mult decât e cazul, în capitala Imperiului, un istoric cvasi-anonim până în acel moment (și, dacă este permisă redacției o divagație, cu idei prea șugubețe pentru a face cinste-anteriului de istoric), pe nume Titus Zimniceanul, a prezentat o lucrare ce acoperă o perioadă de patru decenii din istoria zbuciumată a micii republici din care s-a format imperiul actual.

Lucrarea a fost găsită în locul numit acum Cercul Maroniu și trasează fără tăgadă două detalii foarte importante:

  • primo, numele împărăției de atunci, subiect de dezbatere pentru mulți istorici în ultimele trei secole: Kumetria.
  • secundo, istoria celui de-al doilea deceniu de la inceputul secolului XXI, o perioadă din care nu ne-au rămas decât, în cel mai bun caz, o serie de mistificări, în frunte cu o fițuică elucubrantă semnată criptic, lapidar, simplu: CTP.

Dacă primul amănunt, deși o justă restituire, este doar un mărunt aspect birocratic, al doilea relevă exact evenimentele care au dus în cele din urmă la Revoluția Căcănie de Trei Sute de Ani, care l-a-mpins definitiv pe Roșu Împărat dincolo de Urali, iar pe Marea Șatrapie Înnoitoare dincolo de Valea Rinului.

În centrul evenimentelor s-a aflat un individ, funcționar mărunt la origini, care, printr-un concurs de imprejurări, a ajuns conducătorul de-facto al statului, preschimbându-l în împărăție, iar pe sine-n împărat. Numele lui a fost Felcerus cel Mare, iar ce urmează mai jos este darea de seamă a celor descoperite, așa cum a fost prezentată de istoric.

Pentru înțelegerea corectă a evenimentelor este importantă sublinierea contextul acelui moment, și anume o mare molimă pornită din țara lui Galben Împărat. Nu este exact clar mecanismul propășirii năpastei prin toată lumea, dar știm că un rol important l-a jucat o societate obscură numită Congregația Parțială pentru Bătut Apa-n Piuă, care vreme de luni bune, prin graiul Marelui Pârcălab Pramatius, cumătru bun cu Galben Împărat, așa cum relevă anumite documente istorice: a insistat că situația e sub control, iar boala oricum nu-i așa gravă: o ușoară predispoziție la tras vânturi în majoritatea cazurilor și o diaree-n stropi în cazurile cu adevărat grave.

Se pare că beteșugul, însă, avea niște complicații nemaiîntâlnite: după vreo săptămână sau două, bolnavului îi mai apărea încă o bortă a scârnăviei și, din pricina dejecțiunilor ce ieșeau necontenit, omul își dădea obștescul sfârșit. Niciuna din țările pământului nu a fost iertată și, în curând, toate sistemele de haznale publice au devenit neîncăpătoare, ca să folosesc un eufemism.

În Kumetria acelor vremuri, un oarecare Felcerus, ciuhap venetic pripășit pe-aceste meleaguri nu se știe cum, la origine căruțaș viteză, specializat în transportarea rapidă a celor în nevoie către cea mai apropiată hazna împărătească, a ajuns, în ciuda oricărei logici, Prim Staroste al Cetei pentru Alinarea Năpastelor.

La drept vorbind, căruțaș ca Felcerus nu mai exista nicăieri între Rin și Volga, nici căruțe ca ale lui: rapide, cu doisprezece cai, cu două felinare puse fiecare pe câte-o vârtelniță, de o parte și de alta, coviltir de pânză de brabant, dată cu sfinte uleiuri pentru a nu trece udeala, și două ciori legate fedeleș, așezate pe un stâlp proptit între ulube. Dar, pare-se, vederea i-a scăzut atât de mult la un moment dat încât abia-și mai vedea lungul nasului și, luând douăzeci și patru de iepe din cele mai sănătoase, le-a îneșuat și a bătut șeile ne-ncetat până când, iepele turbate, s-au răspândit în cele patru zări și-au făcut atâta prăpăd încât l-au uns pe Felcerus staroste-n ceata sus-numită pentru a le-mblânzi la loc.

Oamenii de rând, uluiți de scuzele nemaiîntâlnite până atunci cu care preîntâmpina orice probozeală la adresa faptelor Cetei, i-a acordat puteri sporite și în atare punct l-a prins pătimirea celor amintite mai sus. S-ar putea spune, știuletele perfect pentru a se șterge de opoziție, după cum vom vedea.

Pe vremea aceea, Sistemul Național de Latrine Împărătești era finanțat prin contribuții obștești: fiecare plătește o dijmă și, în schimb, orișicând l-ar tăia nevoia, are acces într-o cabină în care se poate slobozi omenește de năduf. Pentru șergătoare, o găletușă cu apă-n dreapta, alta cu hârtie-n stânga, iar la ieșire se poate spăla cu apă amestecată cu oțet. Toate cabinele au canale care dau în trei hârdaie cât casa, care, la rândul lor, când se umplu, sunt transportate de 24 de hârdalnici și deșertate-n în gropi gigantice, astupate cu var.

Asta cel puțin teoretic, căci căpușarea de toate felurile a dus sistemul într-o stare de subfinanțare crasă: în loc de apă și hârtie, găseai paie, foi de porumb sau nisip, motiv pentru care ieșeai cu stomacul lin, dar cu gaura arșice; apa pentru spălare era cea din hârdaie dată prin pâine, de cădeai la pat zile-n șir, iar cei mai slab de trup se prăpădeau; ca să intri trebuia să dai o șpagă la portar, alta latrinagiului și încă una hârdalnicului; latrinagiul curăța doar când își aducea aminte și fie te lua amețeala de la miros, fie riscai s-aluneci în lăturile altuia.

Vă dați seama, un astfel de sistem, de facto în colaps, nu putea face față. Felcerus, repetând manevra, a fost numit Mare Căpetenie a Acțiunii și, ca primă directivă, a pus să se scotocească toți teii de pe-ntinsul țării, să se momească toate pupezele ce vor fi găsite și să le aducă la dânsul.

Zis și făcut: hrănindu-le mai apoi din hârdaiele ce nu mai conteneau a se umple, pupezele se preschimbară-n scroafe și se suiră fiecare-n ce copac găsise de cuviință sau mai la-ndemână. De acolo, nu conteniră a trage clopotele lui Felcerus, atâta doar că, înnebunite ca de sfrenție, începură a cădea-n rât sau a vorbi-n bobote de trebuiau date jos cu prăjina sau cu sulița. Dar, vorba-ceea, câți tei atâtea pupeze, așa că Felcerus nu se arăta foarte-ngrijorat.

În acele vremuri începură a umple țara niște tineri dintr-un sat de oameni cu stare, Omfayn. Trimiși mulți a se școli prin băncile Marii Șatrapii Înnoitoare și întorși acasă, socotind că nici plugul, nici sapa nu-s de ei, umpleau satele vecine, ba și altele cale de multe poște cu placarde zmângălite nemaivăzut până atunci cu tot felul de ziceri: „Vrem latrină de sulfină”, „Vrem arginți și printre dinți” și alte astea, de-au reușit să adune pe lângă ei duium de paie-căcățiș, coate-goale și târâie-brâu cât să-și fac-o Adunare, în fruntea căreia l-au pus pe unul numit Cur-Încălțat și l-au băgat în Sfatul Bătrânilor, deîmpreună cu alți trei.

Despre Cur-Încălțat nu se știe mare lucru, nici măcar numele original, decât că, prin tinerețe, când încă era un linge-blide, a dat peste o pereche de cizme pescarești puțin cam mari pentru statura dânsului, de așa natură încât i se ridicau până peste buric. Dar așa mult i-au plăcut acele cizme, încât nu le-a mai dat jos de-atunci, nici măcar în somn. Iar înainte de-a fi căpetenia Adunării nu a avut altă slujbă decât cea de clopot, clopotar și clopotniță-n satul Clopotnovari din valea Clopotelor Clopotitoare.

Într-o noapte, tocmiți toți de Felcerus, au momit cu bani grei și căcăstoare portabile paznicii din palat și l-au arestat pe-mpărat, Bun-Simțiu al Treilea, cu intenția de-al scurta de cap în piața publică, când soarele zilei următoare se va fi ridicat cale de trei suliți. Ca s-o spunem pe-aia dreaptă, a fost un împărat slab, depășit de evenimente, iar sfetnicii săi de-ncredere puțini la număr pentru isteria ce-ncleștase mințile tuturor.

Chiar și-așa, printr-o lovitură impecabil executată, deși, evident, planificată-n mare pripă, o ceată de trei cavaleri, din Ordinul Bunei Speranțe, pătrunseră noaptea-n temințele palatului, căsăpiră gărzile, îl luaseră pe Bun-Simțiu și-l duseră undeva la adăpost, în creierii munților, unde căzură la sfat cum să facă să-nlăture pe Felcerus.

Între timp, acesta, turbat, pentru a nu-i scădea rangul de rușinea ce suferise de mâna cavalerilor, frecându-și fundul cu urzici, năimi toți scripcarii de răspântie și scribii de pripas pentru-a ponegri pe cei patru cum or ști mai bine, în așa chip încât lumea, scârbită, să se lepede de dânșii.

Mai dădu, Felcerus, în turbarea lui, și alte pravile. Prima, ca fiecare om să poarte, cât o avea treabă afară din casă, la câmp sau aiurea, niște chiloți de fier peste nădragi care să oprească vânturile sub șale, căci se găsise cum că boala se lua întâi de toate mirosind pârțurile omului bolnav. Pentru femei, a decis Felcerus, de vor fi nevoite să nască-n afara limitelor gospodărești, spre a nu-și da jos chiloții de tablă, să o facă prin urechea dreaptă, urmând exemplul prințesei Gargamela.

A doua, că oamenii nu aveau voie a ieși din casă decât cu zapisuri scrise și doar pentru câteva pricini dinainte stabilite. Pentru a ține rânduiala, puse Armașul Sfarmă-Țeastă, ce purta totdeauna un felinar peste cap (nu se știe din ce pricină) să tocmească niște cacă-vacă ce-și făceau veacul pe marginea drumurilor dând cu bâta-n capul trecătorilor, îi primeni cu țol și paloșuri noi și-i împrăștie prin țară, fiecare ceată deîmpreună cu un toboșar, pentru a-i zvânta-n bătaie pe cei ce cârteau și-a cânta cântece de glorie-ntru slava sa.

Conducător peste latrine devenise, drept răsplată, stolnicul lui Cur-Incălțat, Sicofantie Scorniceanul, care-acoperea cu măscări pe oricine-mpungea latrinagiii care, e drept că nu mai pridideau cu munca. Dar, așa cum spuneau clevetitorii, și-o făcuseră cu mâna lor și, în plus, Scorniceanul, în loc să ctitorească noi haznale și să le facă mai încăpătoare și mai curate pe cele vechi, trimitea din gorniștii care-l ajutau să se afle-n treabă să urle lozinci pe la toate colțurile cetăților: „Dacă-ți pasă, stai în casă”, „De-ți pui tablă nu ești rablă”, „Niciun vânt, niciun cuvânt” și câte și mai câte.

Dintre toți, cea mai prolifică fu boieroaica Malahia, despre care legenda spune că a fost născută după ce tată-său s-a jucat cu ursulețul sub burtă, iar când acesta a scuipat, a aterizat într-o scorbură putrezită și-a ieșit o arătare cu chip de om, gheboasă și pocită, cu părul ca de cucuvea, de nu voia nici dracul a se-ncumeta să sară noaptea pârleazul la dânsa.

Acest avânt muncitoresc cu care dânsa bătea apa-n piuă și sporul cu care jignea pe oameni au atras atenția lui Felcerus, care a numit-o vorbitoare-n numele latrinagiilor: unde vedea o movilă, un scaun sau o masă, se suia și începea a se schimonosi, hârâi, mârâi, bombăni, behăi în fel și chip cum că omul nu este făcut a se mișca, ci a ședea priponit locului. Iar de se-ncumeta vreunul mai zălud a-i spune că omul nu-i dobitoc să șadă priponit, și-ncă și-acela e lăsat a zburda liber pe câmpii fără zapise, Malahia deschidea gura cât o șură și-mproșca cu venin verzui de se topea săracul om cât ai bate din palme.

Logofăt fu numit Pletea Guzganul, despre care documentele ne lasă un traseu destul de interesant: și-a început cariera ca tăbliță de scris din ardezie, de foarte bună calitate. Tot ce se scria pe dânsul se vedea clar, dar se putea șterge foarte lesnicios si fără dâre. Apoi, fiindcă a dovedit a ști foarte bine scrisul și socotitul (în numai zece ani știa a număra de la 1 la 10, de la 10 la 1 și a socoti 1 + 2 și 2 + 1), a fost promovat abac cu trei rânduri de bile în cancelaria vistiernicului Malarie.

Prima ispravă a logofătului fu să se suie într-un tei trăznit, și să molfăie cuvinte, litanii, amestecate cu tot felul de măscări la adresa trecătorilor: le dădea cu bâta-n cap, apoi le cerea zapisele, le mânca, apoi se suia la loc pe cracă, deschidea prohabul și scotea câte-un șuvoi cotropitor de-apă galbenă de răsfug, de-acoperea tot drumul cale de trei poște, în timp ce săracul om fugea mort de frică.

Astfel își întocmi Felcerus sfatul de conducere a țării și tare mulțumit se arăta, crezându-și puterea definitiv și pe deplin consolidată. Dar, într-o bună dimineață, la ceva timp după-nceputul Marii Pântecăraie, în timp ce se-mbăia ca de obicei c-un amestec fierbinte de leșie cu melasă, citind fericit din cartea sa favorită, De modus cacandi, pajul intră val-vârtej în sala de baie și-l anunță scurt, îngrozit: Maronimea Voastră, Bun-Simțiu atacă cetatea!

2 comentarii la articolul “Mărirea și decăderea lui Felcerus cel Mare (I)

    1. Avatar photoAlex Boia Autorul articolului

      Vorba’ceea:
      Din bube, mucegaiuri şi noroi
      Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
      :))
      Îmi era teamă deunăzi ca m-am blocat și nu mai am inspirație pentru partea II :)).

Comentariile nu sunt activate