Motto
Idealul e totul, oamenii sunt nimic! spun acești idealiști, ca și cum ar fi vorba de o societate ideală de elefanți, nu de oameni.
– Panait Istrati

Pentru oricine a avut zeamă de varză prin casă poate părea un pic cam ciudat ce se aude de la o vreme, anume că ar conține libertate. Că are oarecare succes în lupta cu pântecăraia, putem admite, dar până la a susține că poate fi folosită pentru tratamentul hemoroizilor guvernamentali e cale lungă, mai ales când prescripția vine chiar de la aceștia.

Ar trebui, așadar, să ne uităm mai atent la această afirmație. Astfel, pentru cine nu a forfetat complet dreptul de a judeca sunt imediat evidente, precum Casa Poporului imediat ce te-ncadrezi pe Unirii, două lucruri:
– primo, că nu suntem considerați liberi de-facto.
– secundo, chiar bastonul din umbra afirmației: ca să fii liber, ia-ți porția de zeamă de varză. Iar eu aș adăuga: ca să fii și mai liber, mai ia încă una. Să vedem de ce.

Citiți cu atenție prospectul

Întâi de toate, decurge de aici faptul că oricine acceptă paharul de zeamă de varză atare condiționat, își vinde libertatea pe acest pahar. Adică se face șantajabil pentru un preț de nimic, iar cine se face șantajabil o dată va fi șantajat și pe viitor.

În esență, este o etapă de negociere, fie intenționat, fie neintenționat – rezultatul final este stabilirea atât a condițiilor cât și-a prețului de tranzacționare, cam ca în bancul următor:

Un domn bine vede în staţia de tramvai o duduie.
-Domnişoară, arăţi aşa de bine, ai un corp superb. Pentru un milion de euro, te culci cu mine?
-Domnule, ce pot să zic? Nu aş refuza o aşa ofertă…
-Dar pentru 5 euro?
-Domnule, eşti nesimţit! cum îţi permiţi? Crezi că eu sunt o curvă?
-Asta am stabilit mai devreme, acum negociem preţul.

Deci, contrar afirmației, paharul de smecleu magic nu conține libertate, ci robie, iar cine semnează un așa contract de comodat nu-i un spledid animal omenesc care, cu pleoapele grele de cucernicie, îi mântuie pe semenii săi.

Nu, aici se produce mult prea frecvent o confuzie de spirite și sensuri și mă simt nevoit să schițez o erată și să-l numesc ceea ce e: un proclet ieftin, un laș, care transformă suferințele omenești în valută bine cotată pe bursa virtuții de-aprozar și-și cedează singurul lucru care e cu adevărat al lui pentru o zamă pentru care nu bagă mâna-n foc nici vărzarul, nici vânzătorul, dar care e trecută ca panaceu universal și de unul, și de altul.

Mă gândeam că poate e cazul să tușez cu mai multă blândețe ce am zis mai sus, însă cred că rima e bună. În definitiv, cei care se trotilează cu varză din motive logistice nu pot fi dați drept repere morale și sociale mai mult decât cei care o resping religios. Ambele sunt categorii de indivizi utili (probabil), dar fără valoare adăugată.

Să admitem, de dragul discuției, că subiectul în particular și știința în general pot fi considerate obiectul vreunei religii sau dogme religioase. Pe premisa asta, și unii, și alții pot fi lesne asimilați necredincioșilor, dar unii sunt utili dogmei (și sunt acceptați și promovați), iar ceilalți nu (și sunt respinși). Nu putem deduce decât că, în ciuda acuzațiilor de negaționism, subminare a științei și erezie, nu credința adevărată este de primă importanță, ci supunerea oarbă și necondiționată.

Dar coruptul are totuși constiinta conditiei sale, în sensul că simte în sufletul lui, mai devreme sau mai tarziu, ce compromis a făcut. Simte, dar nu înfruntă, deci nu încearcă să-și ia înapoi ce a pierdut. În schimb, pune-n scenă comedia parvenitului moral care se oftică și pe-o pisică ce-nfulecă o vrabie și, cu același toroipan cu care a-ucis logica, îi șantajează și pe ceilalți să alunece pe aceeași pantă, sub cuvânt că i se periclitează propria existență.

Dincolo de faptul că putem pune în discuție niște limite evidente pentru ceea ce înseamnă răspunderea față de ceilalți, dincolo de faptul că putem pune în discuție onestitatea discursului de tip ne pasă de aproapele nostru, poate prea mult, este doar o altă formă de exteriorizare a conținutului a unei lupte interioare pe care, în treacăt fie spus, cu toții suntem datori să învățăm să o ducem. Nu alege, deci, să-și recastige demnitatea, ci să facă scursuri și din semenii lui.