Adevărului îi este de ajuns simpla constatare.
Ceea ce înseamnă că nu se impune și nu se lasă impus, ci se insinuează la fel ca lumina naturală: este sau nu este.

Variantele sale parțiale (și mai cu seamă minciuna) au, în schimb, nevoie, pentru stabilitate și maxim randament, de proptele vârtoase: dogme rigide, fanatismul inchizitorului și, desigur, componenta dramatică. Dați jos proptelele și vedeti unde se așază echilibrul, pe ce idee și în ce fel.

Nu este cazul tocmai acum să ne pierdem nădragii în fața asaltului unor veritabile artefacte alchimice diseminate cu rolul de a preschimba casapul în victima, iar victima-n casap.
Chiar dacă scenografia este săracă, recolta imagistică este bogată și poate clătina conștiințe slabe.

Dincolo de toate, însă, dincolo de ritualurile samokritika executate de masca morții pe patul de spital, dincolo de tranzacționarea rece a suferintelor, stă adevărul simplu: strigătele sunt ale unui sistem care și-a dorit monopolul asupra năpastelor omenești pentru a le putea valorifica în scop personal.

Nu știți, ni s-a zis, ce drame se petrec în spitale. Apoi smurdaukarii Împăratului Padișah au purces la exemplificare! Dare oare chiar nu știm? De ce oare există-n mentalul colectiv imaginea herostratică a bolnițielor? Și asta doar pe baza brumei de informații de chronique scandaleuse care se strecoară din când în când din acele locuri (și doar când buboiul nu mai poate fi ascuns, coace și puroiul irumpe-n opinia publică).

Întrebarea reală și mult mai pertinentă ar fi: de ce dimensiunea dramelor a fost ascunsă până acum? De ce de doi ani încoace este musai sa o stim? Dare oare acum chiar o știm în întregime sau doar on a need to know basis only?

Exista, vedeți voi, două tragedii în viață: una este să obții ce vrei, cealaltă este să nu obții. Sistemul își trăiește acum drama de-a obține exclusivitatea pe care și-a dorit-o. Din fericire, tot sistemul are soluția: înzemuirea.

Și, întamplător sau nu, soluția caută să tencuiască monopolul până acum durat la gri, motiv pentru care străbate din discursul public un „doar atât se poate”, un „nimic decât”, dacă vreți, zguduitor și pesimist. Nu se deschide nicăieri vreo perspectivă eliberatoare, vreo forță ajutătoare, vreo intenție de a lăsa din mână puterea dobândită, căci dincolo de înzemuire este și mai multă înzemuire, până la sfârșitul timpului.

Pe scurt, nimic cu veritabil folos pentru om, care poate fi simplu enunțat drept a-l ajuta să-și poată vedea de viață fără să fie în permanență legat printr-un cordon ombilical de binefăcătorul care i-a tăiat toate celelalte opțiuni, fără a-l teroriza cu o paletă stroboscopică multicoloră de păcate închipuite care nu pot fi iertate decât prin anumite indulgențe.

Problema nu are rezolvare cu filozofia actuală, tocmai pentru că, de fapt, este văduvită de orice fundamente filozofice și umane: nu se tratează oameni, se tratează pacienți, care dincolo de cabinet, dincolo de ATI, dincolo de medicamente, nu mai există decât o dată sau de două ori pe lună când li se deschide punga pentru zeciuială.

Dacă sistemul și-ar fi dorit să nu fie copleșit, ar fi putut să aibă și alte abordari: în doi ani, ar fi avut ragaz. Ar fi putut, spre exemplu, să se pregatească din timp. Întâi de toate, însă, ar fi putut să recunoască imposibilitatea gestionării unui aflux atât de mare de către o singură entiate și, pe cale de consecință, să delege raspunderea și puterea și să asigure o rețea care să coordoneze tratamente în regie proprie astfel încât cazurile să nu ajungă deja grave.

Dar, pentru bolnavul de putere, tăierea oricăror alternative este chiar de rigueur: cum o să pună umărul la o strategie care, în final, îl trece-n fundal? Nu face, Împăratul ar rămâne astfel în fundul gol, când de fapt are nevoie permanentă de Justificare Divină.

Și poate că, doar pe baza intuiției, tot mi-aș mai fi ridicat dubii, însă întâmplarea face că am cunoscut și medici cu trăire dincolo de halat, adevărate spirite paracelsice. Deci, personal, nu-mi fac iluzii că poate veni ceva bun dinspre auto-pretinșii salvatori și nu cred că se poate ieși din cercul vicios al dorinței lor de dominare decât refuzându-le propunerea și organizându-ne pe cont propriu – asta ar fi adevarată revoluție, iar dacă este într-adevăr substanțiată pe realitate ideea că majoritatea medicilor din sistem sunt oameni cu har, atunci nu doar că ne-ar urma, ci ar da tonul.