Te doare bila cum au îngânat unii imnul măștii și-n afară și alte asemenea litanii care indicau doar anumite categorii de oameni ce au drept la viață. De parcă n-ar fi simțit, zău, soarele pe față sau l-au simțit și-i arde ca pe draci și nu vor nici alții să se bucure.

Vedere din Enisala

N-ai cum să-i iei în serios, n-ai nici cum să nu-i iei, la fel cum nu te-ntinzi la filozofii cu un câine ce cată să te muște, ci îi dai un toiag peste bot și-ți vezi de drum. Așa și noi, zic, hai fată să mergem undeva. Unde? Prin Dobrogea, zic, Țară de foc, vreme frumoasă, mult vânt care alungă imediat bășinile stahanoviste, de s-ar întâmpla să dăm peste vreun colportor de asemenea artefacte.

Și mi-am adus aminte așa, conducând, că acum mulți ani, sunt deja treisprezece, terminasem facultatea și fusei prin Dobrogea, la cumnată-meu, la Capidava, la cetate, pe șantier. Acolo, m-am lipit de un grup de studenți până la Histria, care aveau o aplicație sau altceva în acest gen. În orice caz, urma să se ducă și să se-ntoarcă în aceeași zi.

Pe Nevski Prospekt

Drumul, atunci, mi s-a părut interminabil și mi se părea uimitor cum un teritoriu totuși relativ îngust se poate întinde ca o gumă de mestecat de așa natură încât grozav îți pune răbdarea la-ncercare, mai ales când ești înghesuit într-un Tico. Nu că aș avea ceva cu Tico, nu aș fi închipuit atunci o mașină mai potrivită decât ea pentru excursie.

Atârnători

M-a impresionat în mod deosebit Histria, o fi fost și apusul, or mai fi fost și altele, poate și mirosul de catrință: multe contribuie la voluptatea omului și el se-agață nătâng de ceva anume și-așa i se cioplește în memorie. Așadar, spre Histria, să vedem în ce stare mai e. Și fiindcă tot nu am văzut-o de aproape, și la Enisala.

N-am să vă plictisesc cu aventuri la condus, sau despre cum ar trebui să conducă cei din jur ca să-mi fie mie bine la volan, încercând în același timp să vă vâr în minte să acceptați ce vă zic drept standard moral sau ceva, dar, pe cât urăsc autostrada aceea până la Cernavodă, pe atât de mult mi-a plăcut de acolo până la Ovidiu și poate că am lăsat un pic mai tare piciorul pe accelerator. Asta plus vântul din față și Nărăvașa mea a băgat serios botul în rezervor, ca un veritabil oltean.

Oglinzi

Histria, deci, fu primul hop. Pustiu, semn că ordonanțele militare sunt respectate la sânge. Glumesc, acolo chiar era pustiu, dar pe drum tot felul de indivizi mergând care-încotro, parcă dintr-un sănătos spirit de frondă.

Umpic de vanitate

Clădirea muzeului, care atunci când am fost prima oară era aproape proaspătă (sau eram eu mai impresionabil, ceea ce este egal-posibil), acum era într-o stare soră cu jălnicia. La fel și cetatea, cu toată încăpățânarea ruinelor de a ține capul deasupra mareelor timpului. Parcă anume au fost durate pentru a le ține piept.

Un gest de nesupunere, o ambiție, să zicem, n-am să deplâng foarte mult situația: cu toții deplângem ignoranța, doar ca, apoi, cu hohote drăcești, să ne scufundăm în ea, toți în același iaz, chiar dacă nu toți în aceeași bulboană. De o consecință infinit mai importantă pentru mine a fost să mă regăsesc întrucâtva acolo, adică ce a mai rămas din visele și năzuințele pe care le aveam la vârsta de puțin peste douăzeci de ani.

Relicve

Nu că aș vrea să fac apologia lui Piskariov, sfârșit cu beregata tăiată-n propriul atelier, orbit de miile de fețe ale Nevski Prospekt, dar cât de mult împiedici să se facă toate țăndări, căci să le salvezi pe toate nu știu dacă poți, s-ar putea să-ți confere un oarecare grad de satisfacție interioară. Ce am găsit despre mine, nu aș vrea să vă spun, că nu sunt capabil să găsesc un punct în care nici să nu fiu ipocrit, nici să nu nu fiu trompetă lăudăroasă.

Enisala

Am lăsat, deci, Histria în spate (și poate că am să mai revin peste 15 ani, având atunci două fantome la care să mă raportez, nu doar una) și zic, hai și spre Enisala, cum am vorbit. Era oleaca târziu, ne făceam mustrări de conștiință că vom încălca poruncile ayatolahului sanitar, dar hai oricum.

Și Enisala din afară e frumoasă, e impunătoare, dar, înăuntru, vai… Așadar, aici totul nu este decât iluzie și înșelăciune. Și nu mi se pare că i s-ar putea ierta interiorul de grajd-pușcărie doar pentru că exteriorul o recomandă. La fel cum, contrar înțelepciunii manifeste că poți ierta (sau măcar trăi cu) prostia unei femei dacă e măcar frumoasă, nimeni nu o suportă după primul dans din pelvis. In definitiv, prostia râcâie probabil mai mult ca urâțenia, mai ales odată ce ți-ai deșertat ulcioarele.

Rămășițele zilei

Într-un fel, mi-e egală istoria locului, rareori mă captivează pliantele, dar le cumpăr oricum, uneori mai arunc vreun ochi prin ele și, rareori, sunt scrise într-o limbă pentru oameni de rând, nu pentru doctori docenți în istorie, astfel încât să-l înțeleagă, sau oameni cu gânduri rectilinii, astfel încât să nu fie deranjați.

Vedere dinspre interior spre exterior

Mărturisesc, totuși că peisajul m-a captivat: există măreție și la nivelul mării și poate că am să folosesc această ocazie pentru a mai adăuga încă un reper, căci am ajuns deja în punctul în care nu mă mai deranjează să revizitez locuri, poate și pentru că le văd mereu cu alți ochi, foarte personal și-n stilul de călător necomercial, cum ar zice Dickens, păstrând, desigur, distanța cuvenită între mine și dânsul.

Este felul Dobrogei, întrucâtva: pământul îi e doar recuzită, iar vechimea ei te provoacă să o scrutezi pe a ta. Tocită de vânturi și izolată dintr-o parte și din alta, cam ca noi, invită la un soi bizar de onestitate interioară: acolo, cred, e aproape imposibil să te minți. Să fie oare din această cauză asemuită cu femeia aceea frumoasă pe care totuși nu o vrea nimeni?

Cam atât