Drumeții umblă, drumurile merg

Văile sunt ca niște mame. Între brațele lor cresc, prosperă, îmbătrânesc și mor oameni și drumuri. Nu poate spune cu certitudine dacă au avut nevoie de oameni pentru a crește drumuri sau dacă au avut nevoie de drumuri pentru a crește oameni, însă drumurile și oamenii umblă prin viață mână-n mână, ca niște frați.

Pasul Balaj

Pasul Balaj

Iar Carpații Orientali au multe văi, cu pasuri joase și urcușuri blânde, au ispitit deopotrivă puzderie de drumuri și generații întregi de oameni. Un sălaș sau un pom, un drum sau un om, sunt tot atât de naturale, încât zici că au venit cu toate de la-nceputul timpului.

Cum ai dat o curbă și crezi că ai rămas singur, la a doua, hop, mai dai de-un hăulit, de un strigăt, de o cabană sau de o blană mițoasă care te latră pentru o presupusă încălcare a vreunei proprietăți care nu știi unde începe și nici măcar unde se termină. Și, desigur, de câte un drum imbătrânit, gârbovit, dar care-și târâie în continuare șleaurile și umflăturile în sus și-n jos.

Urcând dinspre Făget

Urcând dinspre Făget

De la Ghimeș spre Lacu Roșu

Unde merg ele? Unde vrei, bănuiesc, unde are drumețul a umbla. Unde vrea și unde poate, căci nici drumurile nu mai sunt la prima tinerețe: merg încet, merg greu, fac pauze dese. Nici cârciumi nu mai sunt chiar peste tot, mai ales spre creierii munților, iar din izvoare au mai tot secat, așa că omul cam trebuie să vie la el cu tot ce-i trebuie și lui, și drumului.

Gâfâind spre pasul Ilia

Gâfâind spre pasul Ilia

Și ia zi teteo, unde mergi, unde te duc? … Alo, mă, n-auzi, unde visezi?

Mă scutură destul de brusc din reverie. Mă pierdusem în contemplarea unui povârniș neted ca-n palmă, care urca până-n buza unei păduri arse de răsăritul soarelui, o idee mai sus de Poiana Fagului. Era o dimineață friguroasă de August, cu toată căldura de peste zi. Trenul mă lăsase lângă Făgetul de Sus și căutam s-ajung la…

Toplița, cumetre drum, spre Toplița, zisei drumului care devenise nerăbdător. Șezusem cam mult locului și cred că-i amorțisem un deget ceva.
E cale lungă pân’ la Toplița unde visezi tu, chiar dacă-n vis căile-s mai scurte. Mă rog, treaba ta, dar eu nu merg decât pân’la Dămuc. De altfel, parcă te știu de undeva, n-ai mai fost tu cu alt golan mai taciturn acum un an sau doi, coborând dinspre Hășmaș, spre Ivăneș?
Eu mi-s, și bicicleta tot ea e!
Păi teteo, eu zic să dai ocol și pe la Trei Fântâni, am un frate care te poate duce de la Puntea Lupului până-n Lacu Roșu, chiar pe Valea Bicăjelului. Nici nu-ți ia multe parale, atâta doar că nu te ia decât dacă te știe, am să-i torn eu vreo trei vorbe să te-ajute.

Pasul Ilia

Pasul Ilia

Într-adevăr, mai fusesem pe acolo, adică nimerisem fix în vârful trecătorii și de-acolo tot în jos spre Dămuc și, mai departe, spre Tarcău. Dar acum fu bună ideea drumului, de ce să mă repet? Așa că dădui curs propunerii și-l rugai să facă toate aranjamentele pentru a fi preluat de fratele dânsului.

La poalele Hășmașului

La poalele Hășmașului

Trebuie menționat că are, de fapt, mai mulți frați. Unul, chiar din Valea Rece suie prin Șaua Tarcău și coboară spre Bălan. Al doilea sare dinspre Dămuc spre Bicăjelul de Sus și-napoi. Nici pe acesta, la fel ca pe primul, nu-l cunosc. Pe al treilea, mă rog, îl tocmisem din Dămuc până spre Cazaci, prăfuit și cu vorbă lungă, ca un ghem care se tot deșiră și nu mai contenește, chiar dacă frumos pe ici, pe colo.

Drumul meu, însă, se poartă cu distincție: e zgârcit la vorbă, puțin în mișcări și bine întreținut. Frezat, lățit pe alocuri, cu favoriți pe margine, se ține bine în ciuda vârstei, chiar dacă un pic bolovănos prin părțile de sus. Ca un boier vechi de la țară, șade retras pe o vale mică, dintre bazinele Trotușului și Bicazului și n-are nevoie de multe suflete pentru un trai îndestulat.

Pe valea Bicăjelului

Pe valea Bicăjelului

Până am ajuns sus, deja se încălzise. Deși era doar ora nouă dimineața, soarele deja ardea. S-a cam codit să oprească sus, la vârsta dânsului apar probleme cu tensiunea, nu e bine să te expui, gungurea din pietrișul lui ce sfârâia sub razele, în cazul lui, mai puțin binefăcătoare.

Tot pe valea Bicăjelului

Tot pe valea Bicăjelului

A, și ai grijă, mai zise în timp ce coboram, prin locurile astea sunt tot felul de drumeaguri deșelate, niște vagabonzi de soi rău, de vin de pomană și de pomană se-ntorc; una-două te iau în primire și te-mbie ca pe popă, doar ca mai apoi să te facă de tot ce ai. Numai căruțașii  și tractoriștii se avântă pe-așa otrepe, că doar ei știu să le strunească.

Și tot așa, cuvântând ba de viață, ba aristrocratic, mă lăsă pe mâna fratelui, să mă ducă așa cum ne tocmisem. Era foarte taciturn, buruienos și pădureț în maniere. Nu scoase niciun cuvânt și mă duse cu zgâlțâieli, dar degrabă și eficient. Ba chiar dădu și un cep de apă, care prinse numai bine, înainte de-a începe coborârea dinspre pasul Vetea pe care-l traversează.

V-ați plictisit cumva de valea Bicăjelului?

V-ați plictisit cumva de valea Bicăjelului?

Uite ia, colo-i Hășmașul Negru, uite ia niște chei, fă-le poze și hai să mergem. Doar atât am oprit: cât să prind Hășmașul Negru și cât să prind un sector de chei pe care-l traversa drumul. L-am mai înduplecat într-un loc unde se cocoață ca pe-o stâncă așa, face un cot și se vede frumos toată valea Bicăjelului, care aduce foarte mult cu un burlan lung.

Prin Cheile Bicazului

Prin Cheile Bicazului

La șosea, mă lăsă-n primirea drumului mare, moșier peste două județe, dar cam închipuit și rău îngrijit. Că tot ajunsei mai repede decât credeam, am poposit restul zilei și peste noapte la Lacu Roșu, la niște căsuțe. Mâncarea fu proastă, dar măcar fu.

Din Lacu Roșu spre Borsec via Țengheler

A doua zi de dimineață coborâi prin Cheile Bicazului, cea mai mare rezervație naturală de ambreiaj încins și oprii întâi și-ntâi la Cheile Șugăului, din care, de pe traseul de picior care pleacă de la șosea, nu se poate ghici decât o mică parte. Se pot, în schimb, face câteva trasee în jurul culmii Munticelu, care pică în buza Șugăului.

Apetizer din Cheile Șugăului

Apetizer din Cheile Șugăului

Cu toate protestele drumului, care și-așa simțea o vagă aprehensiune, chiar scârbă, pentru faptul că trebuie să poarte-n spinare un biciclist, i-am zis să mă aștepte, am legat bicicleta lângă cabana Ecolog și pornii pe traseul de Punct Galben, care dă roată versantului, prin Șaua Strungii.

Munticelu

Munticelu

Fiind încă devreme, nu am întâlnit practic pe nimeni pe traseu și am mers așa, în boii mei, fără să simt poteca. Am ghicit totuși vreo două-trei capre negre și, pare-mi-se, un gașper de urs care au fugit din drumul meu.

Una peste alta, cred că-n zona Munticelu e de stat mai multe zile, nu o oră jumate cât mi-a luat mie traseul. E drept, a fost și o stare aparte, un amestec de entuziasm cu teamă, în care, aflându-mă, nu m-am putut desprinde nici măcar o secundă de potecă, abia dacă am tras câteva cadre, printre care unul, sinistru prin contrast, cu cariera de piatră de peste drum, unde tocmai începuse ziua de lucru.

Cariera de piatră

Cariera de piatră

M-am întors la drumul meu, care mă aștepta nerăbdător. Din fericire pentru dânsul, nu a trebuit să mă suporte decât până la Bicazul Ardelean, de unde am cotit spre Telec, pe valea Bistrei, apoi spre Toșorog, pe valea pârâului Jidanului.

Incotro jupâne?

Incotro jupâne?

Asfalt a fost doar până la fabrica de îmbuteliat apa minerală din Toșorog, apoi m-a întâmpinat la propriu un drum pietruit, care mi-a ținut tovărășie până-n valea Putnei Mari, peste Pasul Balaj. Se pare că ursuzul drum de pe valea Bicăjelului m-a recomandat tacit, așa că toate merseră strună.

A fost unul din cele mai frumoase drumuri pe care le-am parcurs pe la noi: într-o mână de kilometri m-am răcorit la umbră, m-am prăjit la soare, am traversat poieni, am tăiat chei, am behăit de sete, m-am îndopat cu apă rece, am fost singur, dar m-am și-ntreținut cu câțiva săteni. Și, evident, cu drumul meu căci simt că, așa cum era atunci, ne-am împrietenit pe vecie și am rămas legați, chiar dacă acum l-au ucis cu sânge rece și asfalt fierbinte.

Spre Pasul Balaj

Spre Pasul Balaj

Bătrânul meu m-a dus și pe niște serpentine mai puțin circulate acum: cine avea treabă le tăia direct, iar părțile vechi, rămase necirculate, prinseseră un zuluf verzui de iarbă. A fost ca și cum drumul ți-ar arăta sufletul lui și, de-acolo, ce are mai frumos: pe de o parte Hășmașul, pe de-ailaltă parte, un pic din Ceahlău.

Spre Telec

Spre Telec

Sus de tot, un izvor colmatat stă ca un soi de replică a bufetului închis (dar excelent conservat, probabil de la cât alcool s-a vândut acolo) de care dădusem înainte de ultima opintire a povârnișului.

Tot sus, dar mai acana, o stână cu doi ciobani trăzniți de băutură, care mă-ntrebau obsesiv unde e Vasile. Le-am zis că vine-acum, dar mai stă un pic și m-am cărat repede ca nu cumva să vie si Vasile.

Nebun a fost cine-o-nchis cârciuma din drum

Nebun a fost cine-o-nchis cârciuma din drum

Spre valea Balajului, prinse, în ciuda vârstei, un elan tineresc, așa că ne dădurăm repede spre Recea, atât de repede încât era să m-arunce din spinare în vreo două sectoare cu frunze, amestecate cu namol, amestecate mai departe cu nisip.

Iată-ne-n Pasul Balaj

Iată-ne-n Pasul Balaj

Ne luarăm rămas bun și eu, după ce mă răcorii la vale, începui iar a asuda la deal. Și atât de bicisnică e urcarea asta spre Țengheler: vale lată, drum lat de nu scapi nicicum de soare, prăfos, morocănos. Pasul Țengheler în sine merită totuși amintit – e ca un soi de câmpie suspendată, nu ca o șa îngustă, cu destul de multe sălașuri pentru un loc izolat și, în general, cu un aer primitor.

Dar asta nu înseamnă că n-am vrut să scap mai degrabă de acel drum și norocul mi-a surâs: am găsit un drumeag mai băiețaș care mi-a fost călăuză până-n valea Jolotcăi și mamă ce-am rupt bicicleta-n două pe-acolo. Cu sete, nădejde și temei, înghițind muște, nămoloni și picăturile de ploaie ce-au căzut preț de câteva minute, am ajuns unde m-aștepta drumul care merge spre pasul Chiozrez, pe valea Holoșagului.

Recea, dar cam cald

Recea, dar cam cald

Din capul locului trebuie să vă spun că fu un drum bipolar: spre Sud, decrepit, dar aristocratic, molcom, cu un vocabular variat și colorat, iar spre Nord mai periat, dar flușturatic, craidon nevârstnic, bețivan și prăpăstios.

Pasul Țengheler

Pasul Țengheler

Se dublează și întretaie cu un traseu despre care-mi aud vorbe că s-ar numi Drumul Molidului și care vine taman de la Bălan, peste Kovaci Peter, peste Șaua Niergheș, prin Hagota, pe unde am venit și apoi suie paralel, prin Vest, din Jolotca și coboară paralel, prin Est, pe valea Mielului, în Borsec.

Enfin, m-am mai întâlnit imediat ce-am ieșit din Jolotca cu un grup de cetățeni care stăteau să-ncingă o petrecere pe vale, ou quelque chose comme ça. Cu greu am refuzat invitația la paranghelie, că așa-s oamenii, se plac sau nu se plac și dacă se plac numaidecât se-aștern la masă. Mi-o plăcut și mie de ei, dar, pe lângă că nu face să te-mbeți la cheful străinilor, chiar trebuia să răzbesc până-n Borsec și vremea se făcuse numai bună de urcat.

În Jolotca

În Jolotca

Și-apoi, în egală măsură-mi plăcea să șed întins și cu drumul ce-mi ținea tovărășie. Răzbuzat, bolovănos tare, spălat de ape de-i vedeai toate măruntaiele, te-ncetinea foarte la mers. L-am lăsat mai mult pe el să turuie și mi-a zis de animale, de brazi, de ce fel de oameni se mai avântă pe acolo și alte asemenea.

La ieșirea din Jolotca

La ieșirea din Jolotca

Nici n-am simțit când am ajuns la troița din trecătoare și nici n-aș fi simțit dacă n-ar fi fost trei porci de câini care s-au găsit să mă latre, stârniți fiind de-o cabală de imbecili cu enduro care trecuseră mai devreme pe culme.

În Borsec ne-am luat la revedere și mi-a zis ca are un frate care trece-n partea ailaltă chiar spre pasul Răchitiș, prin care odinioară trecea o cale ferată îngustă care lega Bilborul, Borsecul și alte localități. Urme ale ei încă se văd în Borsec: cum urci spre stațiunie, treci pe sub un viaduct – ei, acela-i al căii ferate înguste, atâta doar că nu poți intra pe el decât dinspre deal, căci celălalt cap dă-n curtea fabricii Borsec.

Urcând Pasul Chiozrez

Urcând Pasul Chiozrez

Am tras la o pensiune care am uitat cum se numește. Știu doar că avea nume de femeie, un personaj dramatic pare-mi-se. Desigur, o descriere vagă, dar atât îmi aduc aminte. Mai țin minte că prima oară-n două zile am mâncat normal și am tras un frig pe cinste, cu toată arșița de peste zi.

Încă se urcă...

Încă se urcă…

De la Borsec la Toplița pe sub Făget

Ziua o-ncepui cum am terminat-o pe cea trecută: adică mâncând și dârdâind pe cinste. Am apucat-o apoi, fără multă ceremonie, tăind ce mai rămăsese din vraja străvezie a dimineții, pe drumul ce duce pe sub Vf. Făget, dar pe deasupra fostei cabane Făget care-a ars cândva. Era frumoasă, am găsit niște poze mai vechi pe Google Earth, păcat de ea. I-a supraviețuit, în schimb, un refugiu.

Pasul Chiozrez

Pasul Chiozrez

Drumul ăsta, care urcă strașnic și viguros pe valea Nadășei, m-a sfătuit ca totuși să apuc pe văru-său, spre pasul Creangă, dar să cobor pe un alt văr, de-al doilea, pe valea Secului, chiar în satul Secu și de-acolo să țiu asfaltul spre Toplița.

Așa făcui, deci, știa jupânul ce-mi propune – m-am distrat ca un copil prin ceea ce cred că a fost cel mai ciudat drum pe care am mers: în același timp prin pădure și cu panoramă, căci brazii erau tineri și-mi veneau, pe alocuri, până sub umăr atunci când stăteam călare pe bicicletă. Bag de seamă că fusese defrișată toată culmnea, măcar până spre Arcoza.

Tocmai părăsisem Borsecul

Tocmai părăsisem Borsecul

Derivația spre Secu fu greu de găsit, că era mascată de-o doborâtură, dar, odată găsit, calul știu drumul și-ntâmplarea făcu să nimeresc fix în mijlocul unui pâlc de elemente cabaline care stăteau șucar în mijlocul șoselei.

Fosta cabană Făget

Fosta cabană Făget

Ajunsei repede la Toplița, unde am halit o pizza grețoasă, un papanaș cu aspect de smegmă și apoi m-am prăjit în gară. Nu am găsit loc decât la clasa I și probabil aerul select de acolo l-a făcut pe controlor să-mi vorbească mai aspru vis-a-vis de bicicleta mea împăturită frumos pe hol.

I-am arătat un bilet semnat de Guvernatorul Băncii Naționale-n persoană, s-a uitat mirat, că nu-nțelegea exact ce treabă are una cu alta, dar l-a reținut pentru a se consulta și cu colegii lui. Restul călătoriei până la București m-a lăsat în pace și eu m-am gândit liniștit la drumurile mele, care, legate cap la cap cu văi cu tot formează un soi de scăriță.

Tura pe scurt

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.