Când selectivitatea memoriei își face datoria și evenimente cu impact emoțional sunt imediat succedate de noi evenimente încadrate în același registru, păstrăm cu noi pentru mai mult timp doar amprenta a ceea ce reușește să ne atingă eul și să devină parte integranta din el.

Ilustrație de B.Z.

Moment de cumpănă pentru întreaga umanitate cu puțin timp în urmă , ceea ce a reprezentat pandemia de Covid 19 începe să pălească azi, timid dar sigur, lăsând loc interesului manifestat pentru noi evenimente.

Și totusi ce va rămâne? Probabil doar o colectiva predispoziție freudiană către nevroză.
În ultimă instanță pandemia de Covid 19 nu e despre lilieci, nu e despre conspirații mondiale sau despre eșecurile unor guverne orbite de lăcomie și nu e nici măcar despre manipulare (căci mare parte din gândurile și acțiunile noastre au avut manipularea doar ca pretext).

Pandemia de Covid (și nu doar ea) e despre natura umană, despre imperfecțiunile ei, despre limitele ei și despre manifestările ei patetice. Este despre „îmblânzirea” aroganței de a ne fi considerat superiori, morali și principiali. Vorbim mereu despre principii dar acționăm din interes și asta e un peremptoriu adevar.

Odată cu trecerea timpului ne vom aminti cu greu ce conținea lista restricțiilor din perioada pandemiei, cât timp au durat stările de urgență și de alertă sau care era perioada de valabilitate a certificatului verde.

Vom găsi soluții (sau vom încerca să găsim) pentru a gestiona problemele de ordin economic, educațional sau de altă natură, cu care ne-am confruntat. Chiar și suferința cauzată de moartea celor apropiați se va diminua.

Timpul e aliatul nostru în fata durerii. Viața își va urma cursul și din ce în ce mai puține vor fi detaliile care ne vor rămâne în memorie din perioada respectivă, motiv pentru care și scepticismul vis-a-vis de modul în care suntem conduși se va reduce lăsând loc unor noi provocări (așa cum bine enunța Voltaire).

Dar frustrarea resimțită în perioada pandemiei va redefini ceea ce știam despre noi înșine. Gândul de a fi încalcat propriile reguli și principii, de a fi aruncat morala în derizoriu, sentimentele contradictorii, toxicitatea emoțiilor, aversiunea canalizată haotic, rușinea de a descoperi că în realitate suntem o versiune a noastră inferioară celei pe care o consideram anterior și în general o conștiință incarcata, vor fi greu de ignorat.

De la începutul pandemiei și până la sfârșit o serie de gânduri și porniri lipsite de coerență morală și chiar logică ne-au marcat existența. S-au intamplat și lucruri bune, desigur (viața e mereu cumva în echilibru) dar prea puține pentru a ne pune într-o lumină favorabilă. Ceea ce trebuia să fie o alianță (a membrilor unei specii considerate superioară) în fața dezastrului s-a transformat într-o manifestare hidoasă a naturii umane în lupta fiecarui individ pentru el însuși.

Nu știu în ce măsură putem justifica anumite acțiuni atunci când ele sunt rezultatul unei manipulări de care nu suntem conștienți, dar sigur nu există scuze atunci când înțelegem ce ni se întamplă, ne supunem de bună voie și găsim justificări pentru a ne urmări interesele și a ieși din impas, chiar încălcând propriile valori și principii.

Nu mă surprinde deloc faptul că foarte mulți dintre noi au aruncat morala la gunoi de dragul banilor și au gasit în această pandemie oportunitatea de a-și spori rapid veniturile chiar cu prețul unor vieți omenești. Nu mă surprinde nici măcar încălcarea la scară larga a jurământului lui Hipocrate pentru același motiv, banii.

Ar fi o dovadă de naivitate să considerăm banul un instrument de măsură al moralității sau sa îi subestimăm capacitatea de pervertire. Ceea ce mă surprinde însă este usurința cu care suntem capabili să nutrim sentimente negative pentru semeni aflați în aceeași situație cu noi (în aceeași oală) sau, și mai rău, să convertim sentimentele pozitive in negative fata de cei pe care candva ii consideram apropiati. Cu siguranta teama in fata durerii sau a mortii poate produce in noi schimbari de nebanuit.

Cu toții am fost la un moment dat obligați să purtăm masca. Unii am purtat-o, alții nu (motivele nici nu contează) și, deși am avut acces la suficiente informații care să ne ajute la înțelegerea eficienței ei (sau a lipsei de eficiență mai degrabă), îmi amintesc cu câtă aversiune și teamă i-am privit pe cei pe care i-am considerat un pericol (prin faptul că au îndrăznit să nu poarte masca sau și-au permis să tușească sau să strănute).

Ne-am gândit că ceea ce simțim e pentru că încercăm să ne protejăm, pe noi și apropiații noștri dar apoi am ajuns acasă și când cel de lângă noi a tușit am înțeles că ne e greu să mai facem diferența (de parcă a ne salva și a trăi singuri pe o insulă pustie ar fi fost o opțiune).

A fost apoi problema vaccinului, o noua șansă de a ne testa limitele. Am simțit din plin constrângerea și manipularea dar ne-am supus ei și am găsit justificări pentru fiecare dintre deciziile luate. Am considerat că nu avem de ales, am facut rabat de la principii, iar sub greutatea compromisului am vizat în permanenta și capra vecinului.

Am vrut să nu fim singuri în fața răului și nu am fost. Chiar și cei care si-au încălcat mai puține principii, mulțumită unui context personal favorabil, au înțeles că norocul a cântărit mai greu decât moralitatea în alegerile făcute. Fiecare dintre noi avem propriile limite și propriile temeri față de momentul când va trebui să le încălcăm.

Admit că nu știu care ar fi fost soluția ideală pentru a ieși dintr-o astfel de situație (vaccinarea obligatorie sau „altele” obligatorii) dar nu cred că au existat premise pentru susținerea unui astfel de demers. Sentimentul revoltei a fost prea puțin exprimat.

Și în cazul certificatului (verde) am simțit manipularea dar din nou ne-am supus și am găsit justificări și motive pentru a ne urmări interesele. O încălcare colectivă a principiilor ușurează presiunea morală cauzată de luarea deciziilor. Unii am vrut să ne păstrăm jobul, să ne salvăm familia de la o situație financiară precară, să nu luăm amenzi iar alții am vrut să continuăm a mânca în oraș, să mergem la mall, să conducem noaptea sau pur și simplu să nu fim în postura de a rămâne fără țigări și de a ne fi refuzat accesul în magazin  Desigur că nici trivialitatea motivelor nu ne scuză acțiunile.

În timpul pandemiei a crescut numarul divorțurilor- asta în cazul în care se mai îndoia cineva de un eșec social predeterminat de superficialitatea relațiilor interumane. O încercare grea ce ar fi trebuit să ne apropie ne-a dezbinat și ne-a făcut să ne urâm reciproc (din teamă, din egoism, din invidie ș.a.m.d).

Desigur că am acoperit doar câteva dintre aspectele negative ale pandemiei iar faptul că nu le-am enumerat pe cele pozitive (doctori ce fac cinste profesiei lor, voluntari ce au avut contribuții semnificative, nașterea unui număr mai mare de copii, empatia în fața durerii și a morții etc) e nu pentru că ele nu exista ci pentru că personal consider că cele negative ar trebui să aibă un grad ridicat de conștientizare.

Cred că ceea ce va rămâne în timp ca o amprentă asupra eului nostru (în urma pandemiei) va fi teama de noi înșine; nu teama față de un obscur dușman comun, nu teama față de conspirații, de reguli sau de autorități și nici măcar teama față de o boală sau o moarte care nu mai este iminentă.

Va rămâne teama de propriile limite, teama de eșec, teama de a fi incapabili să ne protejăm pe noi înșine sau pe cei apropiați nouă. Va rămâne o conștiință mai mult sau mai puțin încarcată și un lung șir de frustrări ce-și vor pune amprenta asupra integrității noastre psihice și emoționale.

Și ca o ultimă concluzie: „într-adevar, comitem răul de dragul plăcerii; în schimb, de frica durerii, nu săvârșim binele” (Aristotel).