Un cititor perspicace sau măcar eficace se va fi prins deja că este un titlu-capcană, că evident nu poate fi vorba despre o drumeție pe valea Gaura în sus, cum s-ar gândi orice om normal când îl citește.

Mierea nu e doar pentru urși

Dar, dacă, compromis de o sinceritate vădit prost-plasată, am recunoscut deja că este o capcană, trebuie să recunosc și că v-am mințit pe jumătate: n-am fost pe valea Gaura în sus, dar am privit spre dânsa-n jos. De pe vârful Scara.

A doua încercare, deci, de-a ajunge acolo, dar, pentru a evita repetiția, pe alt traseu. Am lăsat Nărăvașa în parcarea de la ieșirea din Bran, de pe valea Poarta cu intenția de-a sui prin valea Ciubotea și-a coborî pe Tigănești – Poiana Clincea.

Poate nu m-ați crezut cu gimnastica dendrologică

Primii kilometri până la refugiul Salvamont Ciubotea au fost urmați de o panta-prostului până-n poiana care precede golul alpin al Ciubotei, cel puțin așa am judecat eu situația-n teren. Urcuș tipic de pădure, suficient de răcoros cât să zvânte sudoarea de tras la galere, nu a reclamat multe opriri, doar ocazionalele regrupări și câteva fotografii ale unor copaci care făceau podul pe spate.

Poiana falică

În caz că nu știți, aceste exerciții sunt acum de rigeur și pentru membrii regnului vegetal. Mai cu seamă copacii sunt atrași de gimnastică, pilates, dar și descoperirea scorburii interioare. Dacă ajungi pe traseu dimineața, îi prinzi pe finalul exercițiilor și poți învăța unul sau două trucuri.

Și ca un pont în plus, să știți că toată natura se mișcă încet-încet spre un stil de viață sănătos și sustenabil: cucuvele fac yoga și-n Bucegi este plin de dânsele, lupii au renunțat la carnea naturală deoarece amprenta de carbon a cerbilor și căprioarelor este mult prea mare și mănâncă un soi sintetic pe care-l primesc prin elicopter la două zile și, în sfârșit, urșii au renunțat la pescuit și se hrănesc cu biscuiți bio-vegani, certificați Fairtrade, la 10 lei bucata.

Primul etaj al căldării Ciubotea

În poiana de care vă ziceam, dacă țin eu bine minte, este și o masă amenajată. Este un loc foarte potrivit pentru o pauză, pentru a mânca ceva și pentru a te lăsa îmbătat de beatitudinea de-a dreptul bodogănitoare inspirată de această gură de vale și, de ce nu, de Rai.

Privind înapoi

Dar, unui observator curajos, ascuțit și obsedat de detalii, toate-acestea s-ar putea să-i stea-n gât odată ce va nota că poiana-n cauză are o mai-mult-decât-vagă formă falică. Mă-ntreb oare dacă soborul de muieret de care-am trecut și care-și făcea fără contenire auto-fotografii în toate pozițiile inuman posibile era conștient de acest lucru. Sau poate entuziasmul li se trăgea taman de aici.

Dincolo de răutatea mea pișcătoare, locul chiar era frumos, dar se intuia, dincolo de pragul care dădea-n căldarea Ciubotea, ceva dintr-o cu totul altă dimensiune adjectivală. De fapt, nu există încă un fond lexical adecvat pentru a exprima starea propriu-zisă de fapt, așa că va trebui să mă folosesc de cel existent pe post de cârjă.

Primiți cum se cuvine de Verde-Împărat

Nu are brutalitatea pe care-o etalează, bunăoară, valea Mălăiești: grohotișurile sunt plasate cu lingurița, cu mare grijă să nu tulbure prea mult pilota de iarbă, grasă și deasă în acel început de iulie. Ba încă mai suie și câteva pâlcuri subversive de copaci. Divers, într-adevăr, dar cu gravul neajuns că-i totul doar alb-gri cu verde, nu tot curcubeul. Poate că „omul” nou (?) totuși nu s-ar simți bine aici.

Capătul Văii Ciubotea

L-am așteptat pe Alex vreo 10 minute, cu privirea tot pendulând înainte și-napoi, ca și cum aș fi pus într-unul din talgerele sufletului depresiunea ce mi se-ntindea sub picioare dincolo de buza căldării inferioare și-n celălalt pragul și pâlnia prin care trebuia să ne strecurăm pentru a urca-n căldarea superioară.

Mi-a dat aproape egal ca și cum n-aș fi vrut să trag nici hăis, nici cia. Ca și cum ar fi fost cel mai dulce punct de pe Pământ. Ce-a înclinat balanța-n jos pentru-a merge sus a fost un strop de sare-n bucate, un strop de curiozitate care scosese capul precum piscurile de dinaintea orizontului.

Valea Ciubotea, văzută de sus

Scosei borcanul cu miere și căpăceală, luai câteva lingurițe zdravene și-ncepui să urc din nou. În spate, Ursul mă urma-ndeaproape. Că era și el mut de uimire sau de oboseală, nu știu, cert e că nu auzii de la el decât un șuierat întrerupt ca de vânt primăvăratic: Boia, lua-…-aș mo..ții-n …lă. Ceea ce, să recunoaștem, poate să fie de la oricare din ele.

Prin gaura cheii

Pragul fu ușor trecut, iar sus, adică-n etajul superior, ne aștepta însuși Verde-mpărat cu brațele deschise. Dacă vă uitați bine, chiar așa pare. Dar Verde-mpărat nu era să ne dea fata chiar așa ușor s-o poștim. Mai aveam o probă de trecut, anume urcușul pe versantul stâng al văii, o a doua panta prostului și ultima din acea zi, căci apoi, până pe vârful Scara, fu doar un fals plat agreabil.

Vârful Scara în sine nu se remarcă deloc, doar prin variatele specii de troscot, știr regal, pir de Brabant și, desigur, pălămidă de mai. Dar chiar dacă nu dai doi bani pe el, dai mult mai mulți pe ce-ți facilitează, căci el reprezintă deopotrivă analiza și sinteza peisajelor văilor Țigănești, Mălăiești, Ciubotea, Gaura, dar și vârfurilor Omu, Bucșoiu și-a culmilor ce se strecoară prin toată confuzia aferentă.

Scrie vârful Scara, dar de fapt se vede Omu

De acolo am avusei și revelația și sentimentul apăsător că valea Gaura, în fapt, reprezintă centrul de greutate al întregului edificiu. Anumite minți defecte pot să-l asemuiască nici mai mult nici mai puțin decât cu-n țucal. Dar eu zic că aduce mai mult cu ce spuneam la început.

Și vedeta zilei

E drept, legenda spune că Soarele însuși și-a făcut casă pe pământ chiar pe vârful Omu, cu tot ce decurge de aici, adică preluând și nevoile omenești, mai mult sau mai puțin triviale, mai mult sau mai puțin senzuale. Dar să-și fi făcut ditamai țucalul princiar pentru ceva ce poate face oriunde? Puțin probabil. Rămâne, deci, teza de la care am plecat.

Am coborât, conform planului, pe culmea Țigănești, pe sub Turnurile Tigănești, care par să fi fost lăsate aici de către cineva care-a fost la furat în Ciucaș: a luat ce-a putut, dar a obosit și le-a lăsat otova unde-a apucat.

Țigănești, tete-a-tete cu Mălăiești

Sub noi se desfășura circul glaciar Țigănești, iar în fața noastră un alt circ, dar glacial, între un meduz și-o meduză. Îmi mirosea cumva a date ratat, genul de rateu care nu se rezolvă cu un go-around. Și, de parcă nu era de ajuns, un al treilea circ, eclectic se-ncinsese lângă refugiul Țigănești.

Pe sub Turnurile Țigănești

I-am dat înainte și-am făcut pauza mai jos, lângă o bilă de piatră ce seamănă suspect cu cea de pe ASE și, la fel de suspect, încă în picioare, încă bine ancorată. Simplă coincidență topografică sau o mai profundă asemănare semantică, n-am să știu niciodată.

O bucată de drum ne-am întovărășit cu niște brașoveni care cumva au crezut că ne fac un profund compliment  remarcând că suntem ok pentru niște bucureșteni, ou quelque chose comme ça. De-ar ști ei că nu doar că nu suntem Bucureșteni, ci că Bucureștiul în sine nu mai există decât ca un soi de cartier muncitoresc al Alexandriei, dovadă și traficul permanent de pe DN6! Nu foarte diferit de cum Brașovul, de fapt, nu există decât ca un cartier mărginaș al Buzăului.

Turnurile Țigănești

Sub un pretext oarecare au rămas în urmă sau poate doar am mers noi mai repede, nu mai țin minte exact. Bref e că, pe un soare arzător, am ajuns înapoi la mașină, ne-am curățat de sudoare și de praf și-am tulit-o la Hanul Domnesc din Săcele pentru o dare de seamă a celor petrecute.

Trecurăm și pe la ASE