Acum ceva vreme primeam în gazdă, prin Warm Showers, tot felul de oameni care străbăteau țara cu bicicleta. Mai mult străini. Cel mai simpatic mi-a fost un neamț din Dresda, care a stat chiar o săptămână. Fiindcă trebuia să merg și la birou, i-am arătat împrejurimile, i-am lăsat cheile și și-a văzut de treabă.

Dar cât i-am arătat una alta, omul era foarte mirat de tot ce vedea prin jur: un haos aparent, dar care merge-ntr-o direcție. Oameni mergând organizat sub formă de grămadă, dar fără să se calce prea mult pe degete. Un desfrâu aparent, în jurul unui sâmbure de virtute. Oameni care trăiesc pe aripile întâmplării cu trei sârme și o rolă de scoci.

Hai la mulți ani!

Iar când i-am explicat că, dacă e atent la semafoare nu trebuie neapărat să aștepte verdele, că sunt timpi morți și te poti strecura fără să aștepți la nesfârșit și fără să cauzezi nimănui, se uita la mine ca la popă ras.

Întrebarea care i-a tot stat în vârful limbii și pe care a pus-o până la urmă, de un mod foarte delicat, a fost cum de nu respectă mai nimeni nicio regulă, dar în același timp lumea nu se prăbușește. I-am răspuns simplu, așa cum i s-a spus lui McLane înainte să meargă la Moscova să facă deranj pentru a-și scoate odrasla de la răcoare: „We do things differently here”.

Și, într-un fel a ințeles, zic eu, că, pe de o parte, nu e atât că nu respectăm regulile, ci că le interpretăm foarte slobod și le negociem după caz, iar, pe de altă parte, există oricum și alte reguli, care sunt nescrise, dar care sunt poate mai respectate decât cele formale și scrise. Adică, mă-nțelegi, pare sat fără câini, dar nu prea e; atâta doar că mai sunt și niște câini pe aici care n-au ce căuta.

Și, deși recunosc că este o propunere foarte sensibilă a trăi aici, închin un pahar de rom pentru…

– oltenii de Jiu care ne-au mirosit de ramazangii și ne-au omenit după o zi lungă de umblet (nu confundați, vă rog, oltenii de Jiu cu oltenii de Olt, e un păcat capital),
– pentru toți cei care ne-au luat la ocazie și ne-au ajutat să dăm roată Retezatului de la Gura Apelor până-napoi la Câmpușel,
– pentru învățătorul din Andreiașu de Sus, care ne-a primit, ditamai ceata, la dânsul acasă,
– pentru omul din Eftimie Murgu care ne-a lăsat o noapte-ntreagă casa pe mână,
– pentru olteanul de Olt din Pietreni, care ne-a omenit cum trebe două nopți la rând,
– pentru toate stațiile meteo care nu ne-au lăsat în vânt, ba chiar ne-au ți încălzit cu vreun ceai sau o cafea,
– pentru ciobanul Vrâncean din Golul Lepșei, care ne-a ospatăt din puținul lui,
– pentru cel Călimănean, care ne-a dat un pat din cele două pe care le avea în cabană,
– pentru cel Maghiar care m-a chemat la un lapte cald și un pahar de vorbă undeva-n creierii Baraoltului, deși abia rupea două boabe română, iar eu nicio boabă maghiară.

Ma rog, pentru toți ăi’ de s-au gândit ca nu suntem totuși chiar stăini unii de alții. În definitiv, cred că Titus Zimniceanul a avut dreptate când a numit locurile astea Kumetria.

Dacă crezi că aici nu mai este nimic bun pentru tine și vrei să te cari, cară-te, dar nu arunca cu scheisse înapoi acasă. Evident, fiecare are dreptul de-a-și căuta viitorul cu lumânarea oriunde găsește de cuviință – atașamentul de un loc este ceva care ține și de experiența de viață a fiecăruia, dar să fii în mijlocul străinilor și să hulești cu ură locul din care ai plecat te pune și pe tine într-o lumină proastă; nu te va face mai respectat, dimpotrivă, mai puțin demn de încredere, ca unul care-ar trăda în orice clipă pe oricine.

În definitiv, cine vrea o țară ca afară, să meargă afară – „we do things differently here”. Nu mai bine si, într-un sens mai larg, îndrăznesc să spun nici mai rău, dar altfel; nu văd rostul acestui mimetism scandat obsesiv. Nu că nu ar fi nimic bun de învățat, nimic bun de preluat, dar cred că și ”țara de afară” și-a arătat limitele, mai ales cele umane – chiar nu are rost să ne poticnim în aceleași dume.