Nu poți observa și explora valea Cernei fără să-ți curgă ochii pe hartă, mai la Est, către valea Jiului de Vest. Iar Jiul de Vest este un fiu foarte risipitor: a cheltuit atâta apă pentru a cumpăra și-a crește atâta stâncărie de jur împrejur încât adeseori albia-i e goală, deși are o mulțime de tributari. Sau poate că este pur și simplu timid și se ascunde pe sub stânci, cine știe?

Balaur Rabolit

Cât despre stâncile din jur, trei își ridică fruntea mai grozav, mai cu nădejde, mai cu temei, dincolo de abstracții mitologice sau, de ce nu, chiar înaintea lor: vârful Piule, vârful Piatra Iorgovanului și vârful Oslea Mare. Fiecare din ei stă de șase peste ceilalți doi și cel puțin doi din ei cară-n spinare și niște legende: Oslea și Piatra Iorgovanului.

Evident că în poveste intră și un balaur; este o legendă românească, mereu vor fi un balaur sau o gheonoaie ori o zgripțoroaică și musai și un paloș. De altfel, gheonoaiele și zgripțoroaicele au evoluat până-n ziua de azi, iar ce-au pierdut în puteri supranaturale au câștigat în răutate și se numesc feministe.

Schitul Pleșa

Știu, pare că divaghez, dar nu-i chiar așa. Totul face parte din magnetismul extrem pe care-l exercită asupra oricui locurile de care vorbesc. Că nu se-ncumetă oricine să bată drumul până acolo, necum să le ia la picior, e partea a doua: dar e ceva în mentalul colectiv, ceva care aprinde în mintea fiecăruia dintre noi un fitil sensibil ce poate nu știam nici măcar că există.

Livada cu ciulini

Uneori, acest fitil se stinge imediat, dar alteori, detonează și mai știi ce ștrengărie poate ieși? În cazul meu, tot văzând pe la Rață una alta de pe-acolo am tot fiert la foc mic până am dat în clocot pe toți pereții. Așa că am momit Ursul cu un traseu de trei zile că, de, drumul de la București e lung și dacă-l faci, măcar îl faci să merite.

La cinci dimineața eram deja în Floreasca să-l iau pe Alex. Și cum încărca el tacticos bagajul în mașină mi-am dat seama că… mi-am uitat echipamentul, cu tot cu bocanci. Tragedie greacă nu era, că aveam haine de schimb, evident, dar cu pantofii chiar nu cred că aș fi avut spor. Deci  a trebuit să ma-ntorc să le iau.

Spre Uricani

În ciuda luftului de început, am ajuns bine, după șase ore de drum cu o singură pauză, torturat doar de o durere de cap, semn că mă odihnisem prea mult. Ursul, pe de altă parte, nu hibernase deloc peste noapte: se entuziasmează prea mult înainte de plecări și nu reușește să doarmă neam.

Culmea Piule-Pleșa

Am lăsat mașina în curtea unei pensiuni, ne-am schimbat și am pornit la drum. După doi kilometri pe asfalt, am cotit peste Jiu și am apucat Banda Galbenă care urcă pe culmea Piule-Pleșa, via schitul Pleșa. Începutul nu a fost deloc promițător, pe un drum de tractor atât de înglodat încât poate ar fi fost mai potrivite niște schiuri de tură decât bocancii.

Abia de la schit în sus se poate spune că eram cu adevărat în pâine. Și m-aș opri puțin și asupra schitului în sine. Nu l-am vizitat, însă locul propriu-zis, într-o poiană unde povârnișul contenește vreo sută de metri pe lung și vreo cincizeci pe lat, e foarte potrivit pentru așa ceva – într-adevăr, te poți trezi în fiecare dimineață mulțumitor pentru că ai atât de multă frumusețe risipită la picioarele tale. Fie că ești cuprins de o mulțumire abstractă, fie că mulțumești anume lui Dumnezeu, banuiesc că nu importă, esențial e sentimentul.

Oslea

Deja se lăsase zăpușeală, cu toți norii și cu toată pădurea din jur. Pădurea, în orice caz, uneori mai mult dăunează – ține între copaci atât de multă umezeală de zici că înaintezi prin subsuoara unui uriaș sau ceva. Noroc cu vreo două izvoare pe traseu, unul chiar bucolic, între marginea pădurii și o livadă de ciulini și, cel mai important, înainte de o panta-prostului ce ține patru curbe de nivel, de la o stână părăsită până sub vârful Pleșa.

Culmea Piule-Pleșa

De meritat, a meritat, mai ales că de pe Pleșa pe Piule mergi ca pe straße: cât a ținut culmea (și a ținut ceva), mi-aș fi dorit să am ochi și la spate: spre Nord, Retezatul (cu Peleaga și Judele) și Retezatul Mic (cu Piatra Iorgovanului), spre Sud, Oslea și, cu suficientă imaginație, spre Est, se poate ghici Parângul Mare. Bucate pe alese și nici nu ți se-apleacă, nu îngrașă, bune și pentru carnivori, și pentru raw-vegani, dacă-i țin batoanele până sus.

De pe Piule, chiar, e cea mai bună perspectivă către Oslea, mai ales în contrapunct cu valea Scorota care ți se cască chiar sub picioare. O chestiune de orientare, probabil, căci e mai aproape Piatra Iorgovanului, e și mai aproape plaiul Soarbele, dar acelea-s prea frontale. În schimb, de aici, i se ghicește întreaga siluetă de balaur răbolit, chiar dacă ești lipsit complet de imaginație, chiar dacă ești un imbecil croit după STAS ori, mai rau, chiar dacă ești feact-ciecăr.

Valea Scorota (?)

Iar ghinionul de dimineață a fost norocul de acum: am întârziat, legat, exact o oră, motiv pentru care am ajuns pe vârf la chiar la chindie și balaurul părea cumva roșu de supărare, o fi înghițit ceva ce nu i-a priit, cam cum înghițise zmeoaica chipul lui Greuceanu făcut de Faurul Pământului din fier înroșit.

Valea Scorota (?)

Și cred că și Ursu înghițise ceva ce nu i-a priit, că începuse să mormăie de stomac. Din păcate pentru el, mai aveam ceva de mers și, și mai rău, la vale, dar la vale, nu glumă: am luat-o pe sub Gurganu, apoi pe Punctul Galben spre cabana Buta.

Prea mulți bani nu pusesem eu la pariuri pe cioaca asta de traseu, dar m-a suprins foarte plăcut, poate și pentru că a fost în siajul unei zile pă zen și pă fil-gud, dar pe bune, nu inventate între blocuri cu pancarte de staț’-acas’ (era totuși abia primul an de pandemie, oamenii încă mai aveau suficiente resurse să se mintă-n sinea lor cu nerușinare).

Coborând spre cabana Buta

La cabana Buta toate mesele erau pline – ne-am făcut și noi loc pe lângă doi timișoreni, cred, nu le-am văzut fruncea prea bine să pot fi sigur. Ursu imediat s-a pornit pe turuit, îi pria că ajunsesem la odihnă, dar, cel mai important și forte primodial în același timp, îi pria că ajunsesem la mâncare. Fiind totuși urs de oraș, în loc de jir și ghindă a băgat, ca și mine, niște piept la grătar cu cartofi prăjiți.

Cu Retezatul în plan secund

Și, fiind cam aglomerat, pentru înnoptare am suit la refugiul Buta. Permanența Salvamontului se încheiase, deci l-am avut în întregime la dispoziție, departe de gălăgia conversațională de la cabană, care aducea mai mult a râu rostogolindu-se pe stânci decât a grai omenesc; este frumoasă socializarea când nu trebuie să dormi în ea.

Cum termometrul arăta puțin peste cinci grade la interior, ne-am încălzit cu o duzină de bășini înainte să adormim.