Bucureștiul, îmi imaginez, se scălda încă-n căldură, deși era abia șase jumate dimineața. De altfel, peste numai trei ore urma și noi să trecem prin aceeași soartă, dar adăpostul văilor aduce un vag avantaj: în loc să fierbem în suc propriu, trăgeam sacii de dormit până sub nas, de frig.

Bună dimineața!

Într-un târziu, m-am extras din cort și am reîntărâtat focul: i-am zis de mamă, de frați, de surori, de toți sfinții până s-a aprins de tot. În celălalt cort încă se sforăia. Îmi cam mijea și mie a somn, odată că era totuși abia șase jumate dimineața și apoi mă-ndemna fornăitul muncitoresc. Dar era o dimineață rece, frumoasă, liniștită, așa că am coborât la râu, m-am spălat până-n brâu cu apa rece ca gheața și m-am întors alt om.

Am mai strâns lemne de prin jur, mai groase și pe cât se poate de uscate și am crescut focul și mai tare. Pe măsură ce ardea am strâns deoparte cenușa și am încins un nes. Ceilalți se treziseră deja și mai pârleau câte o bucată de pâine la foc. Cum îmi aranjasem rucsacul, am petrecut în contemplare cât timp le-a luat să se pregătească de plecare.

Privind înapoi spre Valea Ierii

Un loc foarte frumos ne alesesem, într-adevăr. Aproape că mă durea sufletul să-l părăsim, dar turele-s făcute pentru umblat iar nu pentru stat și mereu te așteaptă după colț câte ceva. E ca și-n viață: fiecare etapă are farmecul ei și e păcat de Dumnezeu să rămâi înțepenit cu mintea într-una pe care să o numești cea mai frumoasă. Declamând astfel, spre exemplu, liceul sau facultatea mulți își otrăvesc sufletul nemaiașteptând nimic mai bun de la restul vieții decât să pună mâinile pe piept.

Pentru noi ziua era deschisă improvizației într-o oarecare măsură, adică în sensul de cât să mergem și unde să înnoptăm, dar minim trebuia să dăm roată Belișului spre Răchițele. Ce-i drept, o roată mare ca de car, dar tot roată.

Aproape de Muntele Rece

Că ajungem chiar în Răchițele, că poposeam mai aproape sau mai departe, rămânea meci de 1X2, pentru că ne așteptau deopotrivă două cățărări abrupte, una după alta, ca două țâțe sau, de ce nu, ca două ugere și o zi de August, fierbinte chiar și la munte.

Prima, spre Mănăstirea Muntele Rece, a fost o tare și revigorantă, precum nesul pe care-l consumasem de dimineață. La Mănăstire am oprit să ne regrupă, dar nu am efectuat vreo vizită. Deja se încălzise și ne-am stropit valuri-valuri cu apa de la cișmeaua aflată la intrare.

În fața mănăstirii

Coborârea nu avuse darul să ne răcorească decât puțin pentru că numaidecât am și început a doua urcare, de la Măguri-Răcătău spre Mărișel. Drumul fiind mult mai greu – spălat de ape, abrupt și bolovănos – și mai expus, am luat direct în plex zăpușeala începutului de amiază.

Mai avem mult? Nu! Evident că mai aveam, chiar și după ce încheiasm grosul urcării: o șerpuială pe curba de nivel până-n Mărișel, cu panoramă spre Someșul Cald și toate gospodăriile înșirate și deșirate de jos și până spre platou și toate căpițele care, de unde ne aflam, arătau a bulgări modelați la repezeală.

Urcarea dinspre Măguri Răcătău

Odată încheiată și a doua cățărare se chema că greul zilei trecuse și că orice urma de acum era-n plus. Cum deciziile cele mai bune se iau după ce pui burta la cale, am oprit la Cabana Moților și am parcat un meniu complet, începând cu o supă de ciuperci și trebuie să recunosc că la fel de bună ca acolo nu am mâncat decât în Praga.

Desigur, nu sunt un globe-trotter de restaurante, dar poate merită menționat că în general nu suport ciupercile, e ceva în textura lor care-mi provoacă o senzație instantanee de vomă, mai rea chiar decât degajările de progresism care se aprind spontan în contact cu atmosfera și lasă-n urmă un miros ca de sulf amestecat cu feminism.

Urcarea dinspre Măguri Răcătău (2)

Burțile pline pledau convingător pentru un repaus complet, dar mai aveam jumătate de zi înainte. O cafă și o carafă cu suc răcoritor de muguri de pin au răsturnat verdictul spre a continua totuși până la Răchițele, urmând a decide acolo unde să-nnoptăm.

Am continuat, deci, pe șoseaua prăfuită spre DN1R, prin nenaturalul sat Beliș, reconstruit după strămutarea de pe fundul actual al lacului Fântânele și, în sfârșit, stânga spre Mărgău și Răchițele. Drumul a intrat lin, ca un relaș în trei acte, mai ales că soarele, binișor trecut de zenit, nu mai era atât de agresiv.

Aproape de Mărișel, privind înapoi

În atmosferă își făcuse loc un aer de siestă burgheză desfășurată într-un strop de eternitate, motiv pentru care vă imaginați cât de mult ne-a surprins că și această zi avea, până la urmă, un sfârșit. Cu proaspăta revelație cuibărită-n cap, am decis să urcăm cât putem pe Valea Stanciului și să găsim acolo un loc de cort.

Ca multe alte magazine sătești, și cele din Răchițele aveau foarte puțin în afară de pateu, pâine, suc și băutură. Lactatele nu le recomand, însă am găsit la o gospodărie niște brânză sărată din iarna trecută.

Lacul Fântânele

Am pus corturile lângă refugiul Salvamont Răchițele, mai sus de cascada Vălul Miresei. Se mai numește și cascada Răchițele, dar îmi place mai mult denumirea Vălul Miresei, chiar dacă este caducă, privită prin lentila construcțiilor sociale deseuete, din fericire astăzi demontate de ascuțimea materialismului omului nou.

Nu pot decât să sper că omenirea – o parte din ea o, vai, încă-mpotmolită-n desfâul binar – se va deștepta precum Saul din Tars și atare denumiri vor fi rase de pe fața și harta pământului și înlocuite cu altele nediscriminatoare precum Cascada Cascadei, Lacul Lacului, Valea Văii, revoluționar-proletare precum Valea Deplângerii Tiraniei Patriarhatului, Muntele Normalității Multilateral-Fațetate și, de ce nu, realiste: Cascada Anxietății Independenței Anti-Androgine sau Stânca Depresiei Progresiste.

Mai sus de Beliș

Dar divaghez. Mai importantă este masa de seară: cu brânza, deîmpreună cu pateul și cu pita luate din sat, am încins o cină rezonabilă, dar într-un deplin consens de toxicitate masculină: cu mâinile goale, toate săpând în aceeași halcă de brânză, în același miez de pâine, amețind dumicatul din aceeași cutie de pateu.

Cascada Vălul Miresei

Mă duce cu gândul la ospețele medievale: în secoul XV, parcă, încă exista obiceiul ca oaspeții să mănânce câte doi sau mai mulți din aceeași farfurie; existența unui tacâm individual era o dovadă în plus a fastului și rafinamentului.

Din păcate, focul de tabără nu fu pe măsură: vreascurile se găseau cu parcimonie și, în rest, doar iarbă uscată și lemne mari de foc, imposibil de aprins. Ne-am mulțumit cu atât cât s-a putut și ne-am băgat repede la somn.