Motto
N-a duce ziua ce-aduc două zile.
– Autor anonim.

Am plecat cu gândul la o drumeție, dar a ieșit cu totul altceva. Indrăznesc să spun, mai colorat și mai sofisticat. Departe de a fi dramatic precum Capra cu Trei Iezi, a avut întorsături de situație, răsturnări de mașini, o mică drumeție, ploaie cât încape, pisici, bușteni nehotărâtori, cafele și țânțari.

Valea Cernei

Drumeția planificată era de la Puntea lui Stoian (valea Cernei) spre culmea principală a Godeanului, via Prisacina și șaua Prislop și coborâre prin șaua Ciumerna și Ineleț. Mai încercasem schema cu Ursu, în mai, doar ca să ne-ntoarcem după un kilometru pentru că i se făcuse rău de la căldură și efort.

De data asta eram cu nevastă-mea și am zis că poate iese. Desigur, acum, deși fu Tică și fu Tache, evident că nu fu tuș la Găurica: o combinație de ajuns târziu și furtuni preconizate-n intervalul de timp în care-ar fi trebuit să ne aflăm în sectorul de culme m-au făcut să improvizez și să aleg un alt traseu.

Escroc sentimental

Fiindcă erau aproape, am încercat cheile Bedinei, care, ce-i drept, nu-s marcate, chiar dacă e o potecă prin ele. Se pleacă chiar din fața motelului Dumbrava, pe punctul roșu, iar după puntea peste Cerna, se face stânga, lăsând punctul roșu în dreapta. Aceea este valea Bedinei.

Cerna, lângă motel Dumbravă

La intrare se află o moară de apă dezafectată, care intuiesc că-și trăgea-n vremurile bune seva chiar din Bedina, dar nu am reușit să găsesc aducțiunea. Probabil a fost luată de viituri, evenimente care sunt frecvente prin aceste văi: chiar dacă debitele nominale sunt mici, au potențialul de a colecta de pe suprafețe mari și versanți abrupți.

Am mers o bucată oarecare de vreme, schimbând malurile în funcție de accesibilitate, până când n-am mai putut înainte de o manieră rezonabilă din cauza unui dop care bloca valea, format din de arbori, puiet, arbuști făcuți grămadă și pietre. Cred că s-ar fi putut înainta, însă cu oarecare riscuri și, în definitiv, trebuia să fie o plimbare de plăcere, nu de contorsiuni pe 99% umezeală.

Valea Bedina

Fiind valea Cernei, alternativa s-a oferit de la sine. Mai jos, spre Herculane, sunt două trasee mici cu plecare din același loc: de la Podul Vânturătorii spre Cascada Fecioara Maria, pe malul drept al lacului Prisaca și tot de la Podul Vânturătorii spre Cascada Vânturătoarea.

Valea Cernei la Podul Vânturătorii

Am început cu drumul spre cascadă, pe un drum de piatră închis circulației publice, deloc anodin și suficient de bun încât să mergem repede chiar și sub oglinzile de calcare care concentrau razele spre noi precum un copil tembel lupa pe furnici.

Pe partea opusă, sub nivelul drumului național actual încă mai poate fi observat drumul vechi, (adică porțiunea utilizată înainte de construcția lacului) care încă ține fâșii de asfalt pe el, până se pierde-n lac, ieșind la suprafață pe ici, pe colo, mai ales dacă nivelul apei e scăzut.

Drumul vechi

Spre cascadă se face dreapta, foarte aproape, pe o potecă semnalizată, dintr-un cot al drumului. Parcă treci în altă lume. În primul rând, erau cu zece grade mai puțin și o umiditate mult mai suportabilă. În al doilea rând, locul în sine are un atavism implicit și este extravagant chiar și pentru Valea Cernei, care la rândul ei este substanța din care sunt fabricate legendele.

Traseul spre cascada Fecioara Maria

Și nu vă gândiți că e o cădere din aceea de apă de te face să-ți dorești un gât telescopic precum al lui Inspector Gadget. Nu, sunt două căderi mici de apă; atâta doar că între prima și a doua se formează un tău foarte curat cu reflexe de bacara verzui, după a doua se formează încă un ochi mic de apă și-abia mai apoi curge normal.

Am stat acolo vreo jumătate de oră, ca într-o capelă, doar că preocupați cu activități mai lumești: un pic de odihnă, trei sandvișuri halite și multă apă ghiogârțâită cu poftă, înainte de a păși înapoi pe drum, tranziție care s-a simțit cam cum se simțeau cei care treceau prima oară prin star-gate.

Cascada Fecioara Maria (1)

La mașina ne-am reîmprospătat bidoanele cu apă și am pornit spre Cascada Vânturătoarea. La începutul urcării, printre copaci bulimici sau cu-ncheieturile umflate de artroză, ne-a prins un pui de furtună, inițial stearpă. Am așteptat 10 minute să vedem cum evoluează situația. Cum doar se-ntețea, ne-am întors la mașină, ajungând la fix pentru a evita o rupere de nori.

Cascada Fecioara Maria (2)

Era târziu, ne era foame și am zis că asta o fost ziua și e cazul să luam prânz-cina undeva. Herculane era cel mai aproape, am ales un loc pe hartă cu nume ciudat – Sun Reno și am tras acolo. Mâncarea o fost bună, servită pe o terasă inspirată, chiar pe malul Cernei, într-o răcoare de seară astringentă, calmantă și vag concupiscentă.

Cazarea o aveam în Izverna, deci trebuia să trecem munții înapoi. Furtuna desprinsese tot felul de resturi de pietre și crăci și am mers destul de încet. Când s-a mai curățat drumul, care oricum nu-i bun și, dacă ții la mașină, nu-i dai gaz, cei din spate au depășit o idee contrariați. Printre ei era și unul cu o frumoasă Octavia 4, cel mai zmeu, grăbit nevoie mare.

Furtună…

După ce am trecut Mazdronea, unde până și eu abia îmi pot ține cumpătul, am făcut dreapta pe un drum județean de o singură bandă pentru două sensuri de mers, scos parcă din jocurile de curse auto. Cu o oarecare precauție, am pișcat-o și eu la început.

La masă-n Herculane

Și am fost foarte inispirat, într-adevăr, că m-am potolit repede: Speedy Gonzales de mai devreme era întors pe partea stângă cu burta lipită de stâncile din dreapta drumului, după o curbă fără vizibilitate. Presupun că, mergând prea repede, n-a putut evita la timp camioneta care ieșise la rândul ei, fără urmări, ușor de pe drum. Nu au fost deloc răniți, măcar atât.

Am ajuns la cazare în faptul serii, Casa din deal parcă se chema. Chiar e în deal, cu vedere liberă spre Vest, spre Munții Mehedinți, peste care se-nălța lejer Vârful lui Stan. Străduța este pustie, liniștea este deplină și, cu toți țânțarii, am mai stat afară în leagăn, încercând un dans de apropiere cu o mâță lehuză cu care ne-am împrietenit a doua zi.

Apus în Izverna

Dimineața am lălăit-o mult și bine, ne-am întins la vorbă cu gazdele și am plecat, în cele din urmă, spre peștera Izverna, care nu-i vizitabilă decât de speologi. De altfel, doi erau deja acolo, judecând după coarde. Din peșteră, strecurându-se printre pietre cu ghetre verzi, iese un pârâu care ocolește satul prin nord-vest și-n dreapta ei se deschide o poiană cu accente lubrice.

Peștera Izverna

Am luat apă din pârâiaș și ne-am întors la mașină. Ziua lungă de vară îndemna la un ocol, deci pe unde s-o luăm? Cercetând harta, zic, hai prin Petroșani, apoi drept spre Brezoi, prin Cheile Jiețului – Obârșia Lotrului – Voineasa.

La ieșirea din Târgu Jiu am prins o nouă rupere de nori care s-a ținut după noi, ca norișorul din desene animate, până-n Petroșani. Apoi s-a lungit într-o ploaie mocănească până ce am trecut spre Voineasa.

Poiana de lângă peșteră

Îmi puneam ceva speranțe în cheile Jiețului, speranțe, desigur, dovedite deșarte. Nu fu nici chip să oprim pe ploaia aceea și nici n-am oprit, afară de a da un buștean din drum, împreună cu un motociclist, în timp ce unii prin spate claxonau a pagubă.

Cheile Jiețului

După Voineasa a reieșit soarele și, din Vâlcea, fără a mai consulta Gă-waze, am ocolit Dealul Negru direct pe Curtea de Argeș. Proastă decizie, de această dată, pentru că Dealu Negru era închis mașinilor grele și toate tirurile și busurile se îngrămădiseră pe DN73C. Cu atâta aglomerație și mers la milimetru, mă mir că n-a pișcat nimeni pe nimeni.

Am așteptat ceva, pentru că o bucată de drum era alunecată și se circula semaforizat pe un singur sens. Cum e deja obiceiul împământenit, am ajuns în București spre miezul nopții.

Cam atât