Muzica
John Mellencamp – Human Wheels

Fiindcă vara era într-una din acele etape existențiale în care plouă-n week-end și soare-n timpul săptămânii am decis că cea mai bună apărare e atacul și, dacă vreau să mă și bucur efectiv de o excursie, trebuie să inversez rolurile. Am căzut la înțelegere să fur două zile din timpul săptămânii și să lucru în week-end, am încărcat Nărăvașa și am plecat de-acasă.

Înger parc

Rezervasem un loc la Port Cetate, că, în timp ce nevastă-mea dorea să facă un pic de plajă, eu doream să zac câteva ore cu o carte sau ceva. Și, privind retrospectiv, am avut un gheșeft mai bun, pentru că plaja nu-i așa bine-ntreținută și nici apa așa curată. Dar ieșirea a fost binevenită, iar noaptea petrecută acolo cu atât mai mult.

Am plecat pe amiază din București și-am luat-o pe Alexandria – Roșiori de Vede – Caracal pentru că nu era nicio grabă, iar după Alexandria drumul e lejer, chiar dacă pe județul Republicii Separatiste Olt, deși asfaltat, este încă abandonat în stadiul de șantier.

Pe drum

Fiind teleormănean, aveam automat permis de liberă trecere prin Olt, deci nu au fost probleme la granița cu România. Nu același lucru îl pot spune despre Drumul Taberei, pentru care nici acum nu am putut obține pașaport.

Spre sfârșitul programului

Am oprit doar o dată, la intrare în Craiova, apoi am apucat direct drumul de Calafat, în sfârșit asfaltat decent. Ultima oară îmi rupsesem bicicleta pe acolo. Pustiu, cu o brumă de-nceput de asfințit, a fost o desfătare să-l parcurgem.

La Cetate am prins o cameră într-una din anexe; prin anexe eu înțeleg clădirile de câte două camere, înșirate pe lângă clădirea portului. Au căzut un pic în decrepitudine, însă și-au păstrat farmecul. Și parcă nici nu e așa rău că n-au aer condiționat, pentru că nu țin deloc foarte cald și oricum le-ar fi știrbit aerul de metaforă portuară.

Overtime

Dunărea face acolo un cot larg, de la Vest spre Est cotește înapoi spre Vest, iar portul (chiar a fost port cândva) se află în partea de sus a buclei, cu o expunere directă spre Apus. Desigur că vara e un moment foarte bun pentru a zăbovi afară până târziu, pentru a prinde și ultima fărâmă de lumină roșiatică.

Un excel mic și gata

Asta dacă poți rezista țânțarilor dunăreni, bine-cunoscuți în lume drept cei care au exterminat vampirii. Cine crede că are suficient sânge-n instalație, la propriu, poate să dea și o tură insulei Ostrovu Mare, precum și prin pădurea Maglavit.

A doua zi, cât nevastă-mea a făcut o tenativă de plajă, eu m-am tot mutat de pe o bancă pe alta, pe măsură ce mă dibuia soarele. După mine se muta și Cuțulea Spătarul, unul din câinii locului, care ne-a întâmpinat vag agresiv, dar care apoi s-a lipit de noi. C-o fi simțit sufletul omului s-au c-o fi avut legătură cu mâncarea dată pe sub masă, n-am să știu niciodată.

Cuțulea Spătarul

După sesiunea de scăldat, fiecare în ce-a avut chef, am plecat înapoi la București. Glumesc, sunteți nebuni? O zi așa misto merita întinsă precum o gumă. Am luat-o spre Severin, am mai făcut acolo o pauză de masă și, zic, hai spre Ponoarele pe DJ-uri.

Welcome to Ponoarele

Calculul era că pe DJ-uri se merge mai liniștit, însă a fost parțial greșit, dacă i-aș pune la socoteală pe cei contrariați că mergeam mult mai încet decât credeau ei că trebuie mers și care nu-s capabili să depășească fără să claxoneze și apoi să meargă acasă să scrie pe blog.

Nevastă-mea mă întreabă dacă nu mă deranjează și-i zic că mi se rupe de ei, pentru că nu am văzut vreunul vreodată să se ofere să contribuie cu măcar cu cinci lei și-o vorbă bună în caz că se-ntâmplă ceva la presiunile lor. În rest, zona e foarte sofisticată, merită savurată. Pentru unul ca mine care și-a luat permisul târziu, a fost și o școală ad-hoc de condus.

Peștera, în prim-plan

Am lăsat mașina lângă Podul lui Dumnezeu și mai întâi urcarăm la semnul acela pe care scrie Ponoarele în stil Brașov, după care până și Hollywood-ul a copiat, în încercarea de a-i copia strălucirea, însă, în definitiv, nu barba face pe filozof. În spatele semnului și mai jos se-ntinde un câmp de lapiezuri. După părerea mea, e cam modest, când l-au construit ar fi trebuit să importe mai multe lapiezuri.

Podul lui Dumnezeu

Iar unde se termină câmpul, mai jos, se-ntinde și nu prea lacul Zăton: fiind așezat într-o zonă de relief carstic, poate seca de tot. Când am ajuns noi, aș estima că era secat până la jumătate și chiar mă scărmănam nedumerit în vârful capului, pentru că pe hartă apărea marcat pe o suprafață mai mare.

Ne-am rezumat la zona imediat-înconjurătoare, deci am mai trecut doar pe la Podul lui Dumnezeu și pestera Ponoarele. Peștera ca peștera, oricum nu poți avansa foarte mult pentru că-i foarte alunecoasă, dar podul și lacul sunt ceva pentru care chiar merită să te deplasezi acolo. Podul în sine este fix asta, un pod, dar natural, peste o mică zonă depresionară, iar pe deasupra trece DJ670.

Lacul Zăton

Îmi place că nu l-au izolat sau ceva și-au tras de-a dreptul drum peste el și nu sunt ironic când spun asta. Ce nu-mi place e că, dacă vrei să faci vreo poză trebuie musai să prinzi cele nu mai putin de 4 panouri, văzute din spate.

Și, obligatoriu, Nărăvașa

Se cam făcea ora să ne punem pe drumul de-ntoarcere și am zis, dacă tot suntem aici, hai să ne-ntoarcem pe Târgu-Jiu, capitala Oltenilor de Jiu – Râmnicu-Vâlcea, capitala Oltenilor de Olt, cele două facțiuni războindu-se pe vremea aceea pe diversele întrebuințări ale perfectului simplu. În felul ăsta nu ne vom fi repetat, plus că drumul între cele două orașe e bun și se circulă mereu ok-ish. Am ajuns în București în jur de 12 noaptea.