Motto
Cu hohote amuzante de râs / îmi amestec gândurile într-un caz
de cuvinte aruncate la întâmplare / pe o foaie goală și fără vreo întrebare.
– Mihai Gepetescu

Nu se putea să nu-ncerc și eu această nouă și cumva insolită modalitate de petrecere a timpului liber: conversația necolocvială cu inteligența artificială numită ChatGPT. Impresia mea, per total, este că avem în față evoluția mentală a progresistului.

Convorbiri literare. Sursa: Envato Elements

Adică, evident, poate tot ce nu poate un progresist în ziua de azi: stochează o tonă de informații, capabil de a produce texte complete cu o formă precisă, corectă și chiar cu un oarecare fond, dar, cel mai important, cu o tonă de umor accidental.

L-am rugat, mai întâi, să-mi compună un text pornind de la cuvântul papacioc. Primul lucru remarcat este incredibila multifațetare a personalității acestei Inteligențe, care, în cazul de față, s-a manifestat ca o bloggeriță de food și feel-good, una din cele care-au apucat să facă mai mult de opt clase. Iată:

Papaciocul este o delicatesă tradițională românească care își are originea în zona Moldovei. Este un preparat de carne, de obicei de porc, care se gătește sub formă de ruladă, umplută cu carne tocată și alte ingrediente, precum orez, legume sau mirodenii.

Îmi aduc aminte de papaciocul bunicului meu, care avea un talent special la gătit. Își petrecea multe zile în bucătărie, pregătindu-și cu migală ingredientele și asigurându-se că fiecare aromă era bine pusă în valoare.

În ziua în care făcea papacioc, întreaga casă era plină de mirosuri tentante, care îmi făceau gura să saliveze. Îmi plăcea să îl urmăresc pe bunicul meu în bucătărie, observând cu atenție fiecare mișcare pe care o făcea.

După câteva ore de gătit, papaciocul era gata și abia așteptam să îl gust. Bunicul meu tăia felii groase din ruladă și le servea cu mândrie, alături de o salată proaspătă și o pâine caldă.

Gustul era de-a dreptul divin – carnea era suculentă și moale, iar umplutura avea un gust delicios de condimente și legume. Îmi plăcea să îmi savurez fiecare mușcătură, lăsând gustul să se răspândească în toată gura mea.

Papaciocul era mai mult decât o simplă mâncare – era o experiență culinară care ne aducea pe toți împreună. Îmi amintesc cum întreaga familie se aduna la masă pentru a-l gusta, bucurându-ne împreună de gustul minunat.

Papaciocul bunicului meu nu a fost doar o mâncare – a fost o amintire vie, pe care o voi păstra mereu cu drag în inima mea.

Îi încurajez pe bărbați fie să dea această rețetă soțiilor să le facă un papacioc numai bun pentru o seară romantică-n doi, fie să se pună ei pe treabă, să-l gătească degrabă și să-și surprindă doamnele dându-le un papacioc de zile mari.

Dar nu am terminat, chiar dacă voi deja de câteva ori în fața ecranelor. Acest cuvânt mi-a adus aminte de versurile lui Nichita Stănescu – Papaciocari și geanabeți (…) – și mi-am zis să-l rog pe acest nou Gepeto să-mi comenteze o altă poezie a lui:

Se poartă fiica Irinuchii
cu ochi albaștri și pantofi de lac,
în care i se oglindesc genunchii
și două pulpe groase de malac.

Adesea, risipită-n fuste,
se-adună din pantofi crescând duios
spre unde are aranjate șuste,
c-un sutien înstrângător la os.

Adesea își adapă fruntea
la umbra unui păr neînțeles,
pășind prin sine și, în parc, pe puntea
împotrivită peste râul des.

…Când trece-așa, întretăiată-n grai
legănător și împlinită-n grații,
regret profund că nu sunt un tramvai
c-aș duce-o-n mine nouă stații!

După ce a ronțăit un pic din algoritmi, a produs ceva care poate lejer trece Bacalaureatul satisfăcând exigențele celor mai duri profesori de Română:

Poezia „Se poartă fiica Irinuchii” este scrisă de Nichita Stănescu și a fost publicată în volumul său de poezie „O viziune a sentimentelor” din 1964. Nichita Stănescu a fost unul dintre cei mai importanți poeți români ai secolului al XX-lea și este cunoscut pentru poezia sa plină de imagini puternice și de simboluri.

În această poezie, poetul descrie o fată frumoasă pe nume Irinuca care poartă ochi albaștri și pantofi de lac. Imaginea pantofilor de lac care reflectă genunchii și pulpele groase de malac sugerează o imagistică senzuală și feminină. Poetul folosește cuvinte precum „duios”, „înstrângător”, „umbra”, „pășind prin sine” pentru a descrie modul în care Irinuca se mișcă și se comportă.

Poezia prezintă, de asemenea, un contrast între fata Irinuca și mediul înconjurător. Ea pare să fie într-un fel de înstrăinare față de lumea din jurul ei, mergând pe o punte „împotrivită peste râul des”, sugerând o lume în care Irinuca este diferită sau separată de ceilalți. Această imagine creează o senzație de mister și de încărcătură simbolică.

Finalul poeziei sugerează o dorință a poetului de a fi aproape de Irinuca și de a o duce într-o călătorie. Versurile „regret profund că nu sunt un tramvai/c-aș duce-o-n mine nouă stații!” sugerează o dorință de a fi mai aproape de ea și de a fi parte din lumea ei.

În concluzie, „Se poartă fiica Irinuchii” este o poezie cu imagini puternice și o încărcătură simbolică. Nichita Stănescu creează o imagine senzuală a unei fete frumoase și diferite care pare să fie separată de lumea din jurul ei. Poezia exprimă, de asemenea, o dorință de a fi aproape de această fată și de a fi parte din lumea ei.

Transpar de aici genele progresului, dar, per total, pot spune că sunt impresionat. Realizați – nu? – că această minunată împlinire a tehnicii a scos de pe piață, dintr-o singură lovitură, toți recenzorii de carte.

Aș adnota că bătrânul Nichita s-ar putea să fie un pic în dezacord, dar nu e ca și cum se mai poate plânge, nu-i așa? Mă rog, oare ce crede Inteligența despre propriul ei comentariu? L-am întrebat și cu diligență mi-a răspuns: