Octombrie. Îl știți pe Octombrie? E băiat bun, dar îi place vara. Cum vine toamna, fuge mâncând pământul în Țările Calde. Sau mai bine zis, înroșind pământul. Mai întâi fuge din munți, coboară la deal. Apoi, băgând de seamă că și de-acolo se duce vara, coboară mai departe, la câmpie. Și de-acolo o șterge direct, se duce și nu-l mai vezi până vine vara următoare.

Muntele Babeș

Nimeni n-a reușit vreodată să-l vază pe viu, nici măcar ciobanii care coboară odată cu el din munte (ei însă rămânând totuși ori de vale, ori mai jos la câmpie, că-i păcat să mâne săracele dobitoace atâta amar de drum); ci doar urmele i se pot vedea: frunzele copacilor între galben și roșu aprins, mai mult pe jos decât pe crengi, iar iarba de un galben ocru.

Urme poetice ale unei aprige frământări, deci. Asta știm abia acum de cel mult două secole, de când omenirea și-a scos capul din găoaza ignoranței, și-a băgat mințile în cap și a inventat știința. Acum nimeni – cel puțin nimeni din cei ce-aspiră la atingerea Nirvanei Socialismului Egal-Științific – nu mai poate susține că Octombrie ar fi parte dintr-un anotimp sau măcar că anotimpurile există și altcumva decât ca un construct social opresiv. Asemeni idei retrograde sunt nimic mai mult decât fantezii ale vechii burghezii și-i pot cauza fantezistului.

La ieșire din Cheia

Divaghez. Din nou. Ne-am fi dorit noi să-l prindem pe Octombrie în fapt, dar, dacă s-a făcut roșu, înseamnă că el deja s-a dus și, din detectivi, devenirăm arheologi, căci, în definitiv, nu ne interesa să aflăm unde s-a dus, ci doar ce-a lăsat în urmă, ce-a învârtit cât a stat aici și alte asemenea.

Octombrie, se vede, pe-aici a trecut

Și, de fapt, nici măcar atât. Ce, n-am putea oare să ne bucurăm pur și simplu? În definitiv, pentru unii ciumă, pentru alții mumă. Și, evident, urmele sunt mai proaspete unde vântul, ori ploaia, dar mai cu seamă omul bate mai slab. Cum ar fi în Grohotiș. Munții Grohotiș, pentru voi.

În caz că nu știți unde sunt, acum se află între Ciucaș și Baiului. Înainte se aflau peste tot, apoi au trebuit să facă loc și altora și s-au retras aici. Oricum, nu vă lăsați păcăliți: infinitul, chiar dacă-i limitat, tot o eterniate îți ia să-l parcurgi. Știu pentru că nu eram deloc prima oară aici: trecând de la Azuga la Cheia am experimentat nemurirea pentru o zi.

Stâna de sub Babeș

Mi-a plăcut, în măsura în care m-au ținut picioarele. După ce nu te mai țin, nici nemurirea nu e combinație, așa că am zis: hai Ursule, mai tăiem din eternitate și rămânem cu una mai mică, iar seara ne mai rămân picioare și de-ntors.

Spre Bratocea

Lăsarăm Nărăvașa-n Cheia și-ncepurăm a urca spre coama Babeșului. Babeșul este el însuși tot numai o coamă. Un baraj arcuit, a zis Grohotișului: frate, până aici. În plaiurile de sub el vine Octombrie și se ascunde, chiar la stâna răsărită-n buza pădurii. Nu-ncape-ndoială: pădurea de pe-acolo e mai roșie, pajiștea alpină-i mai galbenă decât oriunde altundeva.

Doi bicicliști electrificați ne luară fața în timp ce gâfâiam pe urcușul abrupt. Vădit, erau detectivi. Încercau să-i ia urma, dar nu cred că-i țineau bateriile până-n țările calde. Bag prinsoare că, după ce s-au dat la vale, și ei au rămas la mașini.

Pauza de cafă

La liziera pădurii, unde se află stâna ar fi trebuit să fie și un izvor, cel puțin după judecata noastră: de sub partea aceea a Babeșului ies nu mai puțin de trei râuri. Ori sunt bine ascunse, ori erau secate, dar nu găsirăm nimic. Aveam rezerve suficiente, dar e mereu bine să le completezi dacă ai ocazia.

Coama Babeșului

Cred că stâna, notată greșit pe unele hărți drept stâna Bobul Mic, pe altele nici măcar trecută, pare activă în sezon, chiar dacă una din clădiri este dărăpănată. Mi-a plăcut că e printre puținele pe care le mai văd făcute din șindrilă, cu ceva ce poate fi numit cerdac, unde poți pune capră ciobănița, în timp ce supraveghezi oile.

Traseul, am uitat să menționez, este nemarcat, dar ușor de urmat. Până acolo e un drum. Abrupt, dar e drum și e ușor de urmat. De acolo, după o voltă scurtă la dreapta și una scurtă la stânga am ajuns pe culme pe o potecă ciobănească. E la fel de adevărat că poți ajunge sus oricum: nu ai de ales, e asta sau te întorci.

Drumul vechi

Sus ne-am intersectat cu altă potecă, tot nemarcată. Unele hărți o arată pornind chiar din Cheia, din triunghiul albastru, dar nu bag mâna-n foc. Pe altele, mai vechi, e banda galbenă și duce-n Babarunca.

Printre stâncării

Între timp, ca mai toate marcajele din Grohotiș, banda galbenă a murit încet, în chinuri, fie-i vopseaua ușoară. Enfin, noi am ieșit unde Babeșul începe a coti ușor spre Sud-Est-Est, deci aproximativ la jumătatea sa.

Odată sus, așa cum ne tocmisem, am oprit pentru o cafea. E un punct bun Babeșul, pentru că în jurul său sunt doar plaiuri și stai ca-ntr-o macara, poți vedea tot: Ciucaș, Tătarul, restul Grohotișului, Neamțului, Baiului, Bucegi și, dacă te chinui, vf. Mălâia. Or fi și alții neremarcați, dar fu suficient pentru o zi.

Iepurilă

Fiind destul de sus, aproape de cota 1700, Ursu porni stația radio și prinse tot felul de frânturi de conversații: sfaturi de reparații și întreținere instalații, bârfe despre neveste, aventuri cu amante, bârfe despre gineri și alte detalii siropoase, ca într-un talcioc de gânduri date la 10 lei duzina.

Drumul de culme

Un vârf fără nume, trecut incorect pe Munții Noștri ca Bobul Mic, era marcat cu un cadru metalic fără indicator. Culmea cotea înapoi spre Cheia, deci  am început să ne strecurăm printre stâncăriile Feței lui Gherghel, pentru a continua, pe drumul care vine prin Plaiu Sterp, din Bratocea, spre vf. Grohotișul.

Drumul coboară până-n Teșila, e un bun traseu de MTB și de offroad. A fost o lucrare impresionantă la vremea ei, un soi de traseu de graniță, probabil, altfel nu-mi imaginez de ce s-ar fi investit atâta efort. Serpentinele au fost bine gândite, dar acum sunt mâncate de ape și se urcă de-a dreptul. Încă se pot vedea și protecții de versant sau rămășițe de podețe de piatră.

Bucegi, Baiului…

Cât coboram am văzut zbughind și vreo doi șerpi deșirați la soare fiecare pe câte-un bolovan. După colorit, chiar vipere, dar e posibil să mă-nșel. Ursului nu i-am zis, dar l-am ferit de porțiunea respectivă dintr-un motiv oarecare.

Privind spre Teșila

După un urcuș abrupt, a fost o plimbare ca pe bulevard. Adevărul e că drumul în sine, de n-ar fi cu picioarele lungi și văile dintre ele, care dau Grohotișului aspectul unei șopârle gigantice cu capul spre Bratocea, ar fi tare plictisitor. E mult mai interesant dinspre Baiului, prin pasul Predeluș, pe răposata bandă roșie.

Lângă punctul în care banda roșie se desprinde de culme e și chiuveta unui lac secat. sezonier, dar lesne vizibilă. Cu niște ani în urmă, îmi aduc aminte că era aproape plin. Iar în jur era aproape verde, mijlocul lui Iulie, în siajul ploilor de vară.

Lacul secat

Pe vf. Grohotișul, unde se urcă din drum și la 250 de metri deasupra acestuia, am mai întâlnit un grup de drumeți. M-aș aventura să zic, de figuranți și nu vreau să par doar un sociopat cu carte de vizită, dar, după ce au plecat, senzația mea a fost ca și cum aș fi ieșit din discotecă-n aer liber.

Pe sub Babes

Având o perspectivă bună, se poate vedea până spre valea Doftanei. Se vedea coada lacului Măneciu. Se vedeau tot felul de formațiuni stâncoase, contorsionate ca un soi de feministe împietrite-n timp ce perorau împotriva patriarhatului. De fapt, într-o zi ca aceea se poate vedea tot, până și-n străfundurile constipate ale gândului omenesc.

Se lăsa o dâră roșie la orizont, semn că asfințitul era aproape. Am luat-o din loc, graba nu era necesară și, dacă am mers energic, e pentru că pluteam pe aripile unui prea-plin sufletesc. În astfel de momente îți vin cele mai ciudate-ntrebări. Și poate cele mai inutile, dar ele te pisează cel mai rău. Să spicuim: de ce-i zice Grohotiș, dacă-i tot numai un plai?

Intrarea-n pădure

Răspunsul la-ntrebare nu l-am aflat, dar nici nu l-am căutat. Ceva-mi spune că e o verigă care va mai adăuga încă una-n lanțul ce începe încet-încet să mă lege și de acest frumos, ciudat și capricios munte.

Octombrie a fost clar pe aici

Unul din mulții munți unde traseele vin să moară, dar bine măcar că crucea roșie nu a dispărut de tot, ci și-a regăsit noi puteri pentru a ne slobozi-n Cheia, după ce, pe sub Babeș lumânarea-i cam pâlpâia. La capătul unde Babeșul coboară brusc, se face stânga pe o vale pe unde anul acela Octombrie a coborât.

Totul o luase razna, frunze, pomi. Unul în mod deosebit, cu crăcile și mințile mai crăcănate, judecând după conversația purtată:

Apus printre copaci

– Bună seara, ce zodie sunteți?
– Multibalață!
– Cum așa?
– Păi, să vedeți, când era tata doar un puiet pe lângă care pășteau mistreții străvechi…
– Marcele, mucles, iar o iei pe arătură. Către mine, apoi: dom’le iertați-l, e bătrân și i-a curs prea multă motorină la rădăcină. Îl mai ținem pentru pensie și să ne mai distreze din când in când.

Cam atât

Am plecat până nu apucau să ne tapeze și de bani, dar înainte să-nchei, e bine să menționez că traseul actual de coborâre spre Cheia, de sub Babeș, nu e cel care apare pe hărți gen OpenStreetMap. Acela, varianta ceea cobora direct pe picior dar de la liziera pădurii este pierde. În schimb, se coboară chiar pe valea de care-am zis, care se cască exact în stânga piciorului.

Se reîntâlnește mai jos cu traseul vechi și continuă coborârea pe picior, pe un vechi drum de tractor. Pe Munții Noștri, pe care-l folosesc pentru a desena traseele, acest traseu nici măcar nu mai există, așa că l-am trasat cu aproximație.