Îmi mai pică din când în când în mână câte un articol în care cineva deplânge slaba pregătire practică și gospodărească a omului modern și vrea cumva să facă workshop-uri de bătut cuie. Mi-am râs un pic in barba, nu neapărat de articolul în sine. Nu este, în definitiv, o situație rizibilă; deși abordarea admite câteva comentarii, nu asta mă interesează chiar acum.

Mai degrabă, musca aceasta proptită-n pânza minții a trezit amintirea unei întâmplări de pe când aveam, cred, 7-8 ani. Poate mai puțin, poate mai mult. Pe la varsta aia și ceva mai târziu eram expediat la țară, de multe ori împotriva voinței mele, pui de city-dweller.

Ilustrație de B.Z.

Știți cum e, atunci mârâiam, acu-s recunoscător, în mare parte pentru că realizez că nu se putea un loc mai bun: la țară e ca-n America, tărâmul tuturor posibilităților. Conced că nu-i la fel peste tot, dar acolo, atunci (și pentru mine), cu siguranță era.

Eh, una din activitățile mele preferate era să iau un cuțit pe care bunică-meu, tataie Pisilicu, îl scurtase de cap pentru a curăța sculele de pe lângă casă (o cazma, o sapă, o săpăligă etc.) și să bat câmpii (la propriu) cu un prieten – Adrian.

Și el era expediat la țară, dar din Videle. Ei bine, noi aveam dorința nestrămutată de-a vâna iepuri, atât de intensă și atât de vocal exprimată încât o bună parte din sat o cunoștea, până-ntr-acolo încât, cum ne vedea vreun cunoscut, ne-ntreba; ați vânat mă, vreun iepure?

Și, mă rog, nu am reușit, evident, oricât am bătut noi Valea Viilor în lung și-n lat, dar ca să ne-ostoim aleanul, după câteva expediții ratate, am zis că hai să ne prefacem că iedul unui vecin de-ai lui Adrian e de fapt iepure și să vedem ce poate ieși de-aici.

Așa se face că am pândit o zi când vecinul era înspre fundul curții (iedul își făcea veacul prin față, era lăsat slobod), Adrian l-a apucat prin gard și eu mă tot chinuiam să-l ajung cu cuțitul, dar fiindcă iedul tot țipa ca din gură de șarpe, hop și jupanul căruia de drept îi aparținea beregata copitatei.

Apăi prieteni, cât de trecuți prin viață or fi fost bunicii mei, nu cred că erau pregătiți să audă vreodată: Tușă Drino, nepotu’tau o dat să-mi taie iedul!. Cumva, ca prin minune, am scăpat de cotonogeală, parte și pentru că bunicii au fost de comitet și n-au dat imediat vorba mai departe la cartierul general, cu toate că strânsesem destule boabe peste vară.

L-am trântit, spre exemplu, pe Terci cu Mămăligă de pe bicicletă printr-un voleu (c-un artex original, țin să menționez), era cât pe ce să fac bâldâbâc într-o bulboană a Teleormanului, m-a prins unul de pe o uliță vecină la furat paie din căruță (era rândul meu să procur combustibil pentru foc și dădeam examenul) etc.

Dar restul verii, când aveam treabă pe-acolo, ocoleam ulița pe departe.