Muzica
Antonin Dvorak – Simfonia Nr. 9

August, dar cu puțin spirit de observație ai fi remarcat că de fapt este din nou Mai, căci adevărata lună a lui cuptor își pierduse la tripou deopotrivă căldura și uscăciunea. Fuseseră, înlocuite, în schimb, de o vreme feciorelnică, adică mofturoasă, plină de pandalii, dar proaspătă, fragedă și cu o natură oarecum reînviată din ofilirea putredă peste care se-ncoronează cu trufie tufele de ciulini.

De pe Harghita-Mădăraș

După o scurtă incursiune în Dobrogea, unde m-am lecuit de pentru o vreme destul de-ndelungată de împrejurimile Tulcei și-ale Deltei Dunării (din simplul motiv că nu am branhii ca să pot respira eficient acolo), dar am și rămas cu câteva idei crețe pentru viitor, în fine, deci, după această scurtă incursiune am zis că tot la munte e de mine și, după o zi de relaș pentru re-echipare, m-am suit în tren cu direcția Rupea.

Bunul meu prieten IR 1745, care, cumva, în acea perioadă mi-a fost practic a doua casă, judecând după cât timp am petrecut sub acoperișul său și-a continuat drumul sinuos spre Infinit, adică Satu Mare. Culmea este nu doar că ajunge acolo, ci că se și-ntoarce.

Cetatea Jimbor

Însă, îmi pare rău să spun, divagațiile privind absurdurile concrete ale abstracțiunilor matematice nu fac obiectul nostru de cercetare, pentru asta există, după cum v-ați dumirit, CFR-ul. După ce am reînvățat postura vag bipedă, am sunat pe tovarășul cu care trebuia să mă-ntâlnesc pe undeva pe drum: la cum o scăldase, însă, slabe șanse să-l lase nevasta, așa că m-am resemnat a-priori.

Prima pană, prima pauză

La Odorhei, prin Harghita-Mădăraș

Debarcarea la Rupea fusese doar o alegere de încadrare, cu neajunsul că, până la Vlăhița, era cale lungă; nu atât de rea, doar că o parte din drum îl mai ronțăisem de câteva ori. De la Merești a fost cu adevărat nou pentru mine și chiar foarte pitoresc.

Aveam și niște cauciucuri noi, niște Maxxis-uri care nu știu cum se mai numeau. dar nici nu mai importă. Le luasem pentru că aveau un profil din acela de-ți permite să fii și cu pula-n cur și cu sufletul în rai: adică să te dai decent pe țărână și să poți merge relativ fin pe asfalt până la gară sau până la mașină. Totul doar ajustând presiunea.

Spre Vlăhița

Și au fost, într-adevăr, excelente, atunci când reușeau să stea umflate. Pentru că, fratele meu alb, am făcut nu mai puțin de cinci pene-n două zile. Trei în prima zi, două în a doua zi. Odată cu roțile, mi s-a dezumflat și o parte din traseu, dar ajungem și acolo. De reținut e doar că am făcut atunci, în mai puțin de 200 de kilometri de tură, mai multe pene decât am făcut în mai bine de 20 000 de kilometri călăriți pe drumuri de toate felurile. Na că, deși nu voiam, mă și lăudai.

Țintește la cer, au zis

Am făcut prima pană undeva între Jimbor și Satu Nou. N-am stat pe gânduri și-am înlocuit camera. Prevăzător, luasem două camere, un kit de pană și un flacon-spray cu Smeclezol-Forte, adică un spray anti-pană, care, în teorie cel puțin, ar trebui să acopere găurile din cameră și să poți ajunge undeva. Am profitat de oprire și pentru a muta un sandviș dintr-un ghiozdan în altul, sub straja atentă a cetății Jimbor, cocoțată pe-o colină de pe malul drept.

I-am dat înainte cu același entuziasm, căci acesta este cuvântul corect: este atât de frumoasă valea Homorodului (Homorodului Mic, pour les vérificateurs de faits, să n-avem discuții apoi că scriu fausses-nouvelles), te îmbrățișează puțin-câte-puțin, părintește, încât nici nu-ți dai seama când faci a doua pană.

Heartland

Nu e tocmai poetic, mi-am spus, dar măcar rimează. Cine știe, poate că Bunul Dumnezeu mă pedepsea pentru că hulisem împotriva Tainei Sfintei Cununii, mai devreme, în gara Rupea. Și-apoi eu mi-am zis că o să merg nici prea repede, nici prea încet. E drept că se putea o ajustare și mai rafinată, dar aia e: când trebuie musai să mânci un rahat, uneori parcă-ți vine-a spune că-i dulceață de trandafiri.

Popas pe valea Vârghișului

S-a dus, deci, și a doua cameră. Prevăzător, le păstrasem pe amândouă, ceea ce s-a dovedit inspirat. Mult mai inspirat ar fi fost să fi rămas cu gumele vechi, cu bătrânele Maratoane, dar e bună și mintea cea de pe urmă.

Ce am zis despre valea Homorodului rămâne, însă, în picioare. E doar unul din, cum să le zic fără să pară că sorb dintr-un clișeu, guguloaiele de sare din bucatele Orientalilor. Din Lueta se strânge atât de bine-bine de tot, ca-ntr-un corset de damă bine, încât apropierea percepută – subtilă și castă, de altfel, căci nu vorbim de canioane stâncoase – îți îngreuiază cumva înaintarea.

Vârghișul, lângă Vlăhița

Ceva mai Est, cale de numai două coame, se află Băile Chirui, de care tocmai ce povestii. Tot mai la Est, cum faci dreapta fie din Merești, fie din Satu Nou, se află Cheile Vârghișului, ca să amintesc doar de câteva. Și, enfin, probabil că începeți să-nțelegeți de ce am o veritabilă obsesie aproape mîșkiniană pentru acest labirint secuiesc.

Aproape de Vlăhița, pe lângă fosta uzină de fier care lucra cu minereul extras din Minele Lueta (imediat la Nord de Lueta), făcui iar pană. Am scos flaconul de Smeclezol Forte, m-am asigurat că nu-i vreun ghimpe sau ceva rămas prin cameră, am urmat instrucțiunile și, o fi astupat n-o fi astupat gaura din cameră, dar cu siguranță mi-a astupat valva de așa natură încât abia am reușit s-o mai umflu.

Din când în când, stâncării

Norocul a fost că mi-a dat prin cam să bag presiune de ne-am prost pentru că, așa cum am constatat mai târziu, pierdea, încet dar sigur, presiune. Că n-a astupat gaura complet, că valva devenise lipicoasă și nu se mai închidea, n-am de unde să știu. Bref e că până la Odorhei am mers așa.

Frumoasa și bestia

Am oprit în Vlăhița la un restaurant unde am mâncat surprinzător de bine și de convenabil. De fapt, prea bine, din care cauză am început foarte greu urcarea pe cursul superior al Vârghișului, pe platoul Mădăraș (Harghita-Mădăraș).  Și nici nu începe chiar lin, nici nu continuă lin. Din fericire, nu e nici plictisitoare, este o vale ironică, acesta e cuvântul, acesta e aerul pe care-l degajează: o ironie aristocratică.

În răspăr cu această ironie aristocratică a fost grupul de melteni aflați într-un soi bizar de excursie: grupați în două remorci de tractor opreau pe ici, pe colo și se dădeau în petic. Nu erau nici români, nici unguri. Nu știu ce erau, decât că aveau o limbă din aia de hârâie, mârâie, cârâie, zgârie urechea în așa hal încât nici binețe nu poți da fără să pară că-njuri.

Voință

Că datul cu remorca e pentru ei o distracție mi se pare bizar, la fel de bizar ca nemții aceia care merg la muzeu în aer liber să vadă porci, găini și iezi. Mi se pare un semn de copilărie tristă, chiar dacă mă bucur că și cogeamite străini duduind de civilizație se poartă ca niște oameni normali când nu mai stă civilizația cu bâta pe ei.

Urcuș (1)

În definitiv, n-aș refuza nici eu acum o tură cu remorca, mai ales că, vara, cum mă brodeam pe la țară, le aveam pe toate pe tavă: cât era vara de lungă, mă suiam în tractorul lui nea Milian și mă lua ba la moară, ba la arat sau semănat, ba la treierat – atunci era cel-mai-cel: după ce-ncărca remorca mă suiam și stăteam înglodat în grâu până acasă.

Cu tot praful, era mult mai bine decât să-mi rup spatele pe băncuțele din lateralele scaunului. Și, într-un fel, era ca și cum aș fi mers cu trenul. Ca distracție facilă mă mai rugam de nea Butoi să mă suie pe cai când îi aducea la Petre-Țiganu’  la potcovit. Erau cei mai cuminți și mă dădea două trei ture pe uliță.

Urcuș (2)

Sub Harghita-Mădăraș mă oprii să mă uit de vale și m-am simțit cum trebuie să se fi simțit Alexandru cel Mare atunci când s-a uitat și-a văzut că nu mai are nimic de cucerit. Desigur că nu era chiar așa, cel puțin nu-n cazul meu, dar ce se vedea, de-acolo de sus, așa părea, măcar pentru o clipă.

Ghici cine vine la cină

Muntele acesta este un soi de loc sfânt pentru secui, e și marcat cu niște cruci care-i dau aspectul de cimitir, dar spun asta din auzite, nu m-am și abătut să le vizitez, pentru că eram un pic înghiontit de timp. Așa că doar am sorbit puțină apă și m-am dat la vale ca din glonț.

Pe partea cealaltă, adică spre Zetea, drumul e asfaltat, doar parțial, după cum am aflat foarte dureros. Acum l-or fi completat, dar atunci așa era: aveam vreo 60 la oră, sau pe-acolo și eram îmbătat de viteză. Pac, o curbă, țac, alta, până când, după încă una, văz că se gată drumul. Ieșisem bine, deci am intrat pe drept, plus că nu era trafic, ceea ce m-a salvat: doar un ușor luft, o zdruncinătură serioasă și am încetinit treptat. Bine c-am rezistat tentației de-a frâna.

Coborâre spre Zetea

Aveam cazare rezervată dinainte-n Odorhei și-mi mai doream doar un loc unde să mănânc ceva cald. Am mai avut suficient timp cât să peticesc cele două camere sparte peste zi, să curăț și să ung bicicleta pentru ziua următoare.

Se ascund prin rămurele

Înapoi în Odorhei, peste platoul Calonda

Din Odorhei îmi doream să sui la tinovul [de la] Fântâna Brazilor traversând platoul Calonda. Găsisem ceva informații despre traseul acesta (adică despre faptul că există) într-o revistă de ciclism, într-un articol în care o agenție de cicloturism își făcea reclamă. Desigur că n-au dat traseul, pe semne asta era singura valoare a serviciului: că ei știu și alții nu.

Nu am înțeles niciodată genul de antreprenoriat tradus direct prin a fi vag fudul de-o ureche și scump la informații. În definitiv, cine-i croit să meargă de capul lui oricum nu apelează la tine, iar cine nu, apelează chiar dacă ai traseul publicat. Dovadă că, iată, am încropit și singur un traseu. Am sunat în prealabil la Salvamont pentru a verifica viabilitatea rutei pe care-o închipuisem și pentru a confirma că tinovul e încă vizitabil și asta a fost tot.

Platoul Calonda (1)

De unde plecam cea mai bună urcare era dinspre Dealu, printr-o vale scurtă. La ieșire din acea vale, în buza golului alpin, am dat peste o turmă de oi, aproape de stână. Doi dulăi, răpuși de plictiseală, s-au gândit să se distreze pe seama mea. Unuia i-am futut o roată-n gură și celălalt a lătrat mai de departe. Înaintam încet, puțin câte puțin, până când gașperul de cioban a catadicsit să vie să-i alunge la treaba lor.

Platoul Calonda (2)

A trebuit să mă opresc des să confirm că sunt unde trebuie, pentru că sus pe platou se desfășoară o-ntreagă rețea de drumuri și drumeaguri; altfel riscam să ajung pe partea ailaltă, în Vărșag sau să cobor prematur înspre DN13A. Încolo, o plăcere să te dai: e un platou în adevăratul sens al cuvântului, adică o câmpie sus la înălțime, fără pante sau rampe vitrege, nici prea expus, nici complet împădurit, fără nicio urmă palpabilă de zdravăn realism: doar un aer de poveste și-o senzație sălbatică de libertate.

Apropo de pădure, mergeam agale în spatele unei Dacii vechi, că nu aveam pe unde să o depășesc și oricum dădea talpă. Sub un pod de copaci cu umbră deasă și un pic în vale se tot strânsese apă și drumul nu mai era drum, ci un glod bicisnic prin care nici la picior nu te-ai fi încumetat să-l treci.

Platoul Calonda (3)

M-am oprit să caut un loc pe unde să traversez și trăgeam cu coada ochiului să văz ce face șoferul meu. Puteam să jur că acolo o să-i putrezească bieletele. Dar se vede treaba că, pe unde dracul a cules surcele, omul nostru a tăiat lemne: cu măiestrie și calm englezesc, a driblat șleaurile și-a ieșit agale de partea cealaltă.

Tinovul Fântâna Brazilor (1)

Găsii și eu un loc, ceva mai în stânga, unde era mai subțire, trecui fără să mă dau jos de pe țoaclă și mersei întins spre tinov. La fel precum tinovul Mohoș și aici e un microclimat atipic zonei, între tundră și taiga, dezvoltat pe un platou vulcanic. Nu mi-e clar dacă, la fel ca acolo, și aici e vorba de un crater sau doar de-o simplă depresiune largă și adâncă precum buzunarele popești. Unde diferă cert, este în ceea ce privește aborii, mult mai înalți la Fântâna Brazilor, probabil solul e mai fertil sau, în tot cazul, mai prietenos.

Am parcurs fără ghid, pe-un traseu amenajat cu punți de lemn, un pic putrezit pe alocuri, dar… ce-mi văd ochii? Și aici se găsește ruginarea, adică Andromeda Polifolia. Mi-a sărut în ochi pentru că ghidul de la Mohoș a fost foarte abil în prezentarea pe care ne-a ținut-o. Descrierea ei seamănă izbitor cu o caracterizare a anumitor tipologii feminine din zilele noastre. Să spicuim:

Tinovul Fântâna Brazilor – bucata de mlaștină de care vă vorbeam

Ruginarea este o plantă care se aseamănă foarte tare cu rozmarinul, ceea ce a făcut să fie denumită rozmarin sălbatic sau riginita, însă nu trebuie confundată cu acesta, deoarece este otrăvitoare. (…) Această plantă este fatală pentru oi și capre dacă este consumată accidental de acestea, le produce intoxicații grave. Și la om poate avea efecte devastatoare, prin ingerare produce otrăvire și blocarea respirației.

Tinovul Fântâna Brazilor (2)

Suficient de lămuritor, zic eu. Mai încolo găsii o trăznaie foarte interesantă: o platformă pe care-au instalat o macara cu care poți scoate o bucată din solul mlăștinos, cuprinsă într-o cupă de sârmă de gard.

Toată plăcerea plimbării s-a spulberat de cum am ieșit înapoi la bicicletă: roata spate era iar pe jantă. Bag de seamă că nu-s bune cauciucurile astea nici să mergi să te caci cu ele, îmi zisei, pe semne cu voce tare, căci un nene bățos ca un cocostârc de porțelan îndreptă mirat capul spre mine. Cine știe, poate-n lumea dânsului oamenii scot roze pe cur și se-mpuiază prin sughițuri.

Tinovul Fântâna Brazilor (3)

Continuai, după ce m-am asigurat că o fac în gând, o suduială cu nuanțe marinărești, până mi-am vărsat amarul. Ce mă sucălea cu adevărat era faptul că janta pe spate era teribil de înaltă și schimbam greu camerele la ea. Mă rog, n-am avut de-ales și-a trebuit să dreg pana, înainte de-a coborî spre Corund.

Tinovul Fântâna Brazilor (4)

Coborârea e foarte abruptă, pe un drum forestier bun doar pentru cei cu mașini mai înalte sau care sunt făcuți din bani. Ocolii Praidul prin Sud și mă oprii la un restaurant pe marginea drumului. Am așteptat de mi s-au lungit urechile pentru o porție de șnițel cu cartofi prăjiți. De, era în plin sezon și eram singur la masă.

Mai departe planul era să mă-ncadrez cât mai aproape de Lăpușna și să pot ziua următoare să trag pentru Ditrău – Sfântu Gheorghe și de-acolo să iau trenul. Dar… la ieșire din Sovata făcui iar pană. Și cu asta mi-a ajuns.

Pe curând

Basta. Cum cazare-n Sovata nu găsii, mă retrăsei la benzinăria de la răscrucea cu șoseaua de Praid, reparai pana acolo, umflai roțile până se făcură tun, luai trenul până-n Praid și de-acolo trecui înapoi la Odorhei, de unde, ca o locomotivă bătrână, m-am retras la depou.