Muzica
Flo Sandon’s – El Negro Zumbón

Gândisem acest traseu pentru două zile, cu înnoptare undeva în zona șeii Paltinu, dar conjunctura a făcut să-l înghesuim într-o singură zi. Pe cale de consecință, a suferit și o serie de ajustări ad-hoc, mai ales că asfințitul deja se pripea considerabil.

Vârful Neamțu, în prag de apus

Am lăsat mașina lângă fosta fabrică de bere, chiar aproape de DN1 și am luat-o înapoi câteva sute de metri, pentru a ne încadra pe traseu, pe triunghiul albastru, care urcă piciorul ce-se-nalță între valea Mărului și valea Azugii. Într-un acces de optimism, cineva l-a marcat drept traseu ciclabil. Ar fi trebuit să menționeză că doar pe coborâre.

Traseul cred că a fost cândva o trecere între valea Prahovei și valea Doftainei. Profilul e clar al unui vechi drum de căruțe. Acum deservește doar un car de drumeți, ceea ce, să recunoaștem, nu-i cel mai rau sfârșit pentru un drum.

Ieșim spre Sorica

Este o urcare ce-mi place-n mod deosebit. S-o numi articolul Bere Azuga, dar urcarea e mai degrabă un țoi de coniac fin, învechit niște ani buni. Pârlește unde-ngheață frigul dimineții alpine, crește pulsul, colorează și-nviorează. Nerecomandat celor sub 18 ani.

Oameni frumoși, ieșiți la aer liber

Chiar îmi pare rău că nu pun decât poze orizontale în articole, v-aș fi arătat câteva instantanee de prin pădure. Așa, va trebui să vă imaginați cum soarele se joacă printre crengile arborilor, cum, atunci când treci prin fantele de lumină, le simți și ca fante de căldură ce sparg aerul îmbrumat. Sau, de ce nu, să urcați cu picioarele voastre, să simțiți cu pielea voastră, să vedeți cu ochii voștri.

Când am ieșit din pădure, soarele deja suise ca de-un lung de nas; destul de târziu, chiar dacă puteam socoti încă dimineață, chiar dacă aerul era încă gălbui după un răsărit frenetic. Am oprit pentru regrupare, căci Ursu încă-și încălzea motorul de 1.9. Scrutai zarea: nicăieri țipenie de nor, doar o pulbere de toamnă, omniprezentă-n aer, semiperceptibilă, împâcla atmosfera și-ți dădea cumva senzația ca înoți prin aur.

Detaliu

Aurul se cocea și prin păduri, dar era cam crud, și pe pajiști, dar era cam arămiu. Asta nu-mpiedica ciobanii să scoată useriștii la păscut. Îmi imaginez că iarba ar trebui să li se pară-n prag de toamnă precum niște chips-uri de cartofi nouă: crocante și imposibil de lăsat până nu se termină cu totul. Înțeleg că acolo cresc câteva pâlcuri din iarba numită popular dictatul gândirii unice și că prin septembrie se face foarte bine și place foarte mult oilor.

Perspectivă din afara drumului

În buza pârtiei Sorica bâzâiau câțiva turiști matinali. Adevărul e că-i un foarte frumos loc de servit o cafea, dacă o ai în termos, sau, de ce nu, la Popasul Uriașilor. Am intenționată să tragem acolo pentru un popas, dar n-am găsit pe nimeni, probabil erau ocupați cu treburile casei sau se retrăseseră să-și dea la buci. Cine, cui, nu știu, în epoca asta e foarte fluid totul.

Noi am mers de-a dreptul, adică am urmat matematic culmea geometrică a muntelui pe cât posibil pentru că drumul era o idee tern și plictisitor. În plus, e foarte bine poziționată pentru observarea văilor afluenților și versanților de stânga ai Azugii.

Ce ne așteaptă

De lângă lacul Orjogoaia am cotit stânga, pe când drumul o ținea jos spre valea Doftanei. Ignorând niște câini tembeli care ne lătrau cum-că de ce n-avem mască, am apucat pe o panta prostului atât de abruptă încât la urcare nu vezi decât pământul, iar la coborâre nu vezi decât cerul.

Spre Orjogoaia

Mă credeți sau ba, de aici începe unul din cele mai frumoase pasaje alpine de care poate cineva avea parte pe la noi. Mi-e greu să pun degetul pe ceva anume, cred că e o chestiune de ansamblu: fie că mergi spre Piatra Mare, fie că mergi spre Susai, fie că, mai aventuros, mergi spre Cheia peste Grohotiș, nu te plictisești neam, îl vezi în direct pe Dumnezeu la lucru.

După urcușul inițial vârtos ne-am cam obișnuit cu ritmul, mai ales că le alocuri există posibilitatea de-a tăia vârfurile pe curba de nivel. Locuri de pauză sunt și ele destule și-am reușit să duc Ursu cu zăhărelul până pe vârful Rusu.

Detaliu spre Valea Doftanei

Am încins primusul pentru un nes, Ursu a băgat câteva țigări ca să aibă după ce se văita că nu poate să respire și am băgat câte două sandvișuri de căciulă pe care nevastă-mea le făcuse de cu seară. După acest dezmăț am repornit la drum precum scrie-n Peneș-Curcanul:

Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.

Lacul Orjogoaia

Desigur, veselia proletară a dispărut repede. O dată pentru că se vedeau deja primii zori ai apusului, chestiune care, de altfel, trebuie pusă în context pentru că mai erau câteva ore bune de lumină, dar mult mai puține decât drumul rămas, așa că miza nu era să ajungem pe lumină la mașină, ci pe lumină-n drumul de pe valea Azugii, tăind ultimul segment al turei, cel via Susai și Clăbucetul Azugii. Aia e, dăm la Clăbucet altă dată.

Urcuș, teteo, dar și când îi dai de cap…

Apoi pentru că se adunaseră câteva ocale bune de oboseală. Aș fi putut jura chiar că Ursu o să de-a-n primire pe acolo, după cât de des cerea pauză de țigară. M-am înfipt în el mai tare s-o lase mai moale cu țigările și cred că s-a supărat, dar mai apoi i-a priit.

Am mai făcut o pauză după ce am coborât de pe vârful Neamțu, unul din locurile pe care eu le consider suspendate-n timp. Nu am un criteriu obiectiv de evaluare, deci nu o pot defini. O pot doar simți și declara. Repetat, pentru că nu e singura dată când am trecut pe acolo.

Tot înainte

Și, după Rus, după Neamț, a venit rândul Turcului. Culmea Turcu, mai exact, se așternea înaintea noastră. Și, vorba aceea, cum e turcu și pistolul. Cu multe suișuri și coborâșuri, ne-a pus întrucâtva moralul la-ncercare. Noroc cu atmosfera de bazar oriental, noroc cu frumoasa panoramă spre culmile Bucegilor și Pietrei Mari, dar și, privind înapoi, spre silueta impunătoare a Neamțului și a văilor care i se-ntind la picioare și peste care lumina amiezii strălucea ca briantina.

Ca pe sfoară

În câteva rânduri am pierdut traseul și-n alte câteva l-am dibuit destul de greu, pentru că marcajul mai mult nu e decât e, iar atunci când e, mai bine n-ar mai fi. La un moment dat coboară brusc, ca și cum s-ar duce de vale, dar nu face decât să ocolească-n coastă un vârf, cel imediat după Țigăile, dacă-mi aduc eu bine aminte.

E destul de contraintuitivă manevra, poteca nu e foarte vizibilă și doar prin reducere la absurd am dibuit-o. Mare tragedie n-ar fi fost, am fi dat, în cel mai rău caz, în triunghiul roșu și de-acolo fie-am fi coborât spre valea Azugii, mișcare neinspirată, pentru că poteca merge mult în sens invers celui în care mergeam noi, fie-am fi urcat la loc înspre banda roșie.

O vale și o stână. Și un munte în fundal

Poteca neumblată, după cum ziceam, prin pădure era năpădită de tot felul crăci, crăcuțe, arbori tineri și alte asemenea. Ne-am zgâriat pe cinste și Ursu-și consulta dicționarul de-njurături marinărești, cred, cumva la adresa ideilor mele crețe de trasee. Nu-i exclus să fi avut flash-uri cu coborârea de pomină de sub Oslea.

Mult a fost, mult a rămas

Ceva  mai departe am găsit și  ieșirea pe care ne-o doream, crucea albastră, care coboară oblu spre valea Azugii, fără ocoliș, Nu mai avea rost să continuăm până-n pasul Azuga, de unde-am fi coborât în drumul mare care leagă Azuga de Săcele.

Ajunși în valea Azugii, o iau la dreapta și-aud din spate cum, cu tonalități spectrale, mormăie Ursu: băi, la stânga. Pauză. Zic, ești prost sau te prefaci? Asta-i valea Azugii, nu? Și valea Azuga merge-n orașul Azuga, nu? Știm asta deja. Și încotro curge, Azuga, spre dreapta, nu? Și știm că drumul merge doar pe vale, așa-i? Și, la toate astea răsunsul fiind da, cum dracului să mergem la stânga? Păi, GPS-ul zice stânga.

Șaua Paltinu, o șa în timp

Faptul că, în faptul serii aflându-ne, mai aveam 20 de kilometri de parcurs nu era așa o tragedie. Dar rigoarea anesteziantă a unui drum de vale fără istorie, la picior, e ceva mai plictisitor decât pot suporta. Pe o bicicletă, dă-mi și 100 de kilometri de vale, dar la picior, atât de plictisitor, sictir.

Sub culmea Turcu

În astfel de situații îmi impun o cadență de industriaș grăbit și-mi opresc creierul, merg pe pilot automat. Primele 30-40 de minute sunt cele mai grele, până accepți dimensiunea problemei, dar apoi se transformă într-un marș forțat destul de agreabil. Din păcate, sorbâcâisem sus ultima gură de nes, dar încă mai aveam la mine un borcan cu miere și suficientă apă.

Din când în când, mai luam câte o gură din fiecare și mă desfătam cu respirația cadențată a muntelui, care până și el pare-a se odihni seara cu un păhărel de vin și-un berbecuț tras la tigaie, asta în caz că vă-ntrebați ce fac urșii cu atâtea oi: simplu, îi duc tribut ștabului cel mare.

Pe culmea Turcu

În plus, într-un moment de inspirație divină – și nu sunt ironic – Ursu a scos telefonul și-a pus playlist-ul de pe coloana sonoră a The Irishman. Mi-e greu să găsesc ceva mai potrivit decât asta, chiar dacă i-a enervat ceva de speriat pe toți câinii de pază de pe lângă cabanele înșirate pe vale, mai cu seamă cei de la fosta cabană a lui Ceașusescu.

La răzor

Am intrat în Azuga spre miezul nopții. Aveam fața năclăită de praf și transpirație, chiar dacă m-am clătit în repetat rânduri. Lângă mașină m-a reperat un echipaj de miliție: îmi căutam destul de agitat cheia de la mașină, amestecată fiind cu celelalte lucruri, deși o pun cu grijă de fiecare dată. Mi-am zis, hait, mă iau ăștia de hoț.

Poate că chiar mă luseră de hoț, dar când m-am ridicat și m-am întors către ei, luptându-mă cu povara propriului trup, trebuie că se lămuriseră de situație că m-au întrebat doar dacă-s bine și dacă am nevoie de ceva. Am făcut un pic de pauză, că-n general numai de la asta nu te aștepți de la reprezentanții statului, până să le zic că-i totul ok, atât doar că-mi ia un pic să găsesc cheia de la mașină.

Rămășițele zilei

Până să vină și Ursu eram deja schimbat și-mi desfășuram cu voluptate imaginile strânse peste zi – uneori la repezeală, alteori pe îndelete – și temeinic încuibărite-ndărătul ochilor. Nebăgată-n seamă o zi-ntreagă, Nărăvașa mea, făcută să mânce kilometri precum un căpcăun, sforăia de plăcere.

Coana Mare

Ne-am oprit în drum la benzinăria din Comarnic, m-am spălat acolo până-n brâu, am dat ovăz Nărăvașei și-am luat și noi câteva boabe. După ce mi-am mai venit în fire și-am simțit că mi s-au mai dezumflat picioarele-n pantofi, am șters-o spre casă.