Motto
Informați-vă doar din surse oficiale.

Eram atât de neieșit după ce Supremul Ciuhap și Fostul Angajat de la 958 au binevoit să ne lase slobozi din orașe fără a pune armata pe noi, încât nici nu știam ce vreau să fac mai întâi: drumeție, bicicleta sau să rup mașina-n două. Măcar să fie undeva departe, orice-ar fi, ca să pot să mă bucur și de condus.

Pe Domoglezi

Am ales Valea Cernei și m-am gândit că poate mai conving pe cineva. Am luat legătura cu câțiva foști colegi de birou, iar răspunsul m-a dat pe spate: le e frică să iasă, ei așteaptă după pandemie. După mine, genul de oameni pe care-i poți strangula și cu telefonul fără fir și n-ar fi așa o problemă ce-aleg ei să facă dacă n-ar cere și armata pe străzi să-i apere de chiaburii ce se-arat-a fi elemente tot mai dușmănoase.

Ursu era la ciclu și nici pe nevastă-mea n-am combinat-o, pentru că, odată liberi, n-a mai vrut să iasă din casă. Stresul captivității, chiar și fentate cum ne-am priceput și noi, a fost atât de mare, încât acum stătea-n casă pentru a se recupera.

Cheile Feregari (1)

Deci prostu’ casei era de capul lui, iar, când îl lași pe dânsul să-și facă de cap, nu are măsură: București – Târgu Jiu – Valea Cernei – Valea Prisăcinei – Herculane – Muntele Domogled – Craiova – București. 850 de kilometri cu totul, adică drumeție și condus.

Cheile Feregari (2)

Prima zi am reluat o drumeție-n care, toamna de dinainte, mă prinsese noaptea cu nevastă-mea pe drum; am reluat-o, dar pe traseul original, ca să zic așa. Iar a doua zi, cum nu mă-ncumetam să plec înapoi în București fără să mai gust un pic din nurii Cernei, am ales să urc și pe Domogledul Mare și Domogledul Mic. Recunosc, mai mult forțat de-mprejurare, la-nceput nu puneam mare preț pe traseu.

Dar nu-i neam un loc pe care să-l desconsinderi: la un câștig de altitudine de 900 de metri în 4 kilometri e orice mai puțin un fleac. Și-apoi, tot traseul e frumos de vorbești singur, începând cu Cheile Feregari, pe unde-am ales să urc. Într-un fel,  mai bine o apucam invers, dar până la urmă a ieșit ok.

Cheile Feregari (3)

Am lăsat mașina la drumul național, într-o alveolă generoasă, aproape de ieșirea de pe traseu și am mers pe jos până la intrarea-n Cheile Ferergari, care se face printr-un fel de colonie. Înainte de chei este un izvor și, până sus, singura sursă de apă sigură pe care-am întâlnit-o. Cum valea Feregari este o vale seacă, mă-ntreb dacă nu cumva izvorul în cauză n-o fi o resurgență a vreunei văi subterane.

Valea Feregari, mai sus de chei

Doar ce-am intrat în chei c-a și-nceput o ploaie moderată, însoțită de câteva pale reci-sloi de vânt au trecut din amonte în aval, cu un șuierat din acela pe care-l introduc regizorii pentru tensiune dramatică înainte să arunce-n bătălie două armate pentru-a se omorî pe un capăt de sfoară.

M-am oprit, m-am gândit dacă nu cumva ar face să mă-ntorc și, după ce m-am uitat spre cer și-am ghicit câteva ferestre de lumină mai acana (eram totuși între doi pereți de stâncă, nu vedeam decât deasupra), am zis că-mi pun pelerina și-oi vedea mai încolo când o fi să ies din pădure cum se prezintă vremea.

Prin pădure

Cheile Feregari sunt exact, ca să fac un spirit ieftin, așa cum v-ați aștepta de la niște chei de pe Valea Cernei: la fel ca toate celelalte și-n același timp cu totul diferite. De unde li se trage punctul de originalitate, n-aș putea să vă spun, cred că și o componentă personală care se-arată foarte impresionabilă către anumite locuri. Dar prea s-au ridicat atât de multe legende dinspre partea aceea de lume pentru-a fi doar eu în această situație.

Sub Domogledul Mare

La modul concret, aș zice că are un aer de șanț medieval de apărare, doar că fără apă. Foarte multă vegetație își face loc și printre stânci, iar valea rămâne îngustă chiar și după ce ieși din chei. Iar afluentul pe care continuă banda galbenă spre Domogledul Mare e și mai și, doar că mai înclinat.

Cumva, mă așteptam să găsesc o cetate, un castru de apărare, la capătul ascensiunii, mă și vedeam într-un grup ce patrula zona și se-ntorcea pentru odihnă. De altfel, ultima sută de metri urcată a fost ca și cum aș fi urcat un zid. Din față, în același timp, începuse să bată iar, același vânt ca mai devreme, cu aceeași tonalitate, doar că mai difuză, fiind în spațiu deschis.

Pe Domogledul Mare

Dar se adăugase un șuierat lugubru, metalic. Absolut înfiorător în singurătatea aceea deplină. M-am oprit de câteva ori, m-am uitat în jur, nimeni. Nimeni afară de un lătrat îndepărtat, care părea să se miște odată cu vântul. Am pornit iar, iar a pornit și șuieratul. Ce draima, mi-am zis, nu se poate taman acum să fiu doborât de eresuri, cel puțin nu pentru ceva atât de trivial.

Mâini

M-am oprit iar și mi-am schimbat poziția de câteva ori. Așezat într-un anume fel se auzea mai slab, așezat în altfel, deloc, și, în sfârșit, în alte poziții se auzea cel mai tare. Înseamnă că trebuie să fie ceva la purtător. M-am căutat un pic și singurele obiecte posibile erau bețele: telescopice fiind, aveau o serie de găuri în care cădeau două bile: una pentru etajul de sus, alta pentru etajul de jos. Restul găurilor rămâneau goale și când bătea vântul într-un anume fel făceau de zici ca erau lupul dacic.

Odată chestiunea lămurită m-am bucurat de restul urcușului, căci se și luminase aproape de tot. După o scurtă perdea de pinet negru am ieșit pe vârf și am făcut o pauză cam de-o oră. Era de zăbovit acolo mult și bine, chiar și-o noapte. Se vedea hăt departe, chit că nu suie decât până la 1100 și un pic de metri. Cu puțin spirit de observație se prinde și-un ochi de Dunăre.

Pinet

Ca să nu mă repet, am coborât spre Domogledul Mic, apoi spre Crucea Albă, pe deasupra Cheilor Jelărăului. Pe acelea nu le-aveam în plan, că doar e nevoie de motiv să te reîntorci. Mi-a ajuns, în tot cazul, coborârea: poteca de culme e trecută pe unele hărți drept Poteca Pisicii, și pe bună dreptate.

Hop, vă rog

Pe alocuri, e destul de greu de ținut; ajungi într-un loc și-ți zici: de-aci-ncotro? Că-i coama stâncoasă și-ngustă și, deși nu aș denumi-o tocmai periculoasă, necesită o stare de completă trezie, pe toată paleta semantică, și o atenție fără tăgadă.

Din loc în loc, pâlcuri de pin negru, unele întregi, altele trăznite și la propriu, și la figurat, colorează peisajul. De fapt, colorează e întrucâtva impropriu spus, căci unele trunchiuri aduc cu niște mâini de morți ieșite din mormânt în căutarea unui punct de sprijin pentru a-se ridica din țărână.

Coborâre

Pentru o clipă, m-am speriat, am crezut că după ce-am reintrat în pădure va fi vag plictisitor, dar m-am înșelat: traseul face din loc în loc câte-un cot sau pasaj peste vreo stâncărie, cât să anime spiritele. Până și ultimul sector, frumos pietruit și-n serpentine, a fost suficient de plăcut cât să-mi învingă repulsia pe care-o am în general față de coborârile la picior.

Șuetă la un val de Dunăre

La mașină, după efortul depus și, bag de seamă, încercat de-un pui de răceală, simțeam cum mă ia așa o febră, ceea ce, cu verificările de atunci, ar fi putut pune o problemă, de vreme ce aș fi vrut să trag la vreun restaurant mai întâi. Noroc cu trusa medicală: am extras un paracetamol cu aspirină, din acela efervescent și am simțit cum lucrurile revin la normal.

Mi-am încheiat ziua cu o masă pe malul Dunării și-un lung drum spre casă, pe care l-am încheiat cu ultimele forțe.