Dacă ar fi fost să mă iau după văicărelile nevesti-mii după primii treizeci de metri, Crovul Mare, primul crov, i-ar fi servit și drept cavou. Cu siguranță e suficient de adânc încât să cuprindă toate tânguielile minții femeiești și, în general, toate zbuciumurile natural omenești. Doar o piatră deasupra-i mai trebuie.

Crovul Medved

Din fericire, faptul că ne prinsese noaptea pe drum cu o zi înainte a picat foarte la-ndemână, căci nu mai trebui să umblu cu amenințări fățișe că ne prinde noaptea, ci doar cu vagi sugestii, sugestii mai mult decât potrivite și la locul lor, căci iar ne-am întins până după-nserat.

Intrarea pe traseu

Traseul pe tur era cu urcuș de la Piatra Pușcată prin Foeroaga (Fueroaga?) Tâmnei, traversat crovurile și suit pe vârful Pietrele Albe. Pentru retur aveam două variante: cea preferată, retur pe dunga roșie până-n Crovul Mare și apoi coborât pe unde-am urcat și cea de avarie, coborât oblu spre Podul Țășnei (Motel Dumbravă) prin cheile Țășnei. După cum am început, este inutil să vă spun ce variantă s-a materializat. Rămâne doar de povestit ce și cum pe parcurs.

Însă începem programul cu o oarecare nedumerire a mea și asta doar pentru că pe bună dreptate cineva povestea cu deosebit umor cum, dacă vreă să-ntărâți și să te șuguiești pe seama a doi geografi sau geologi te bagi în discuția lor și azvârli în lacul taxonomiei lor o denumire alternativă. Au să se sfădească până are să le crească barba ca la vlădică.

Izvorul secat

Ei bine, nedumerirea mea este cum de-i zice crov, când de fapt e o dolină. Eu știam că crovurile-s formate pe straturile de loess, în regiunile de stepă, prin tasarea cauzată de apele de infiltrație care spală și transportă particulele fine. Un lucru de-a dreptul ciudat e că și mie-mi vine să numesc doline ceea ce ar trebui să fie crovuri. Aș pune tendința pe seama de-a numi lucrurile după ceea ce mi-e mai familiar.

Pădurile Mehedinților

Este la fel de adevărat că, dacă ignorăm stâncăriile de pe versanți, dolinele crovurile din Mehedinți aduc întrucâtva ca și cum ar fi formate peste alt substrat decât calcare, poate chiar pe loess – sunt ca o salbă de câmpii adâncite ca niște pâlnii, din loc în loc, între coama principală a Munților Mehedinți și abrupturile care străjuiesc malul stâng al Cernei.

Privind mai curpinzător și cu vedere largă între Poiana Beletina (sub Vârful lui Stan) și Crovul din Poiana Ploștina (sub vârful Pietrele Albe), avem de-a face cu o desfășurare de manual, aș opina, a unor fenomene exocarstice: doline, uvale și polii.

Izvorul de sub cheile Tâmnei

Fenomenele acestea sunt atât de complexe și de variate, încât este o veritabilă inepție să le predai în școală fără să duci omul să și vază despre ce-i vorba. E ușor să-i marci un cinci în catalog că nu știe ce-i aia dolină, e mai greu să-l iei de mână să-i și arăți.

Foeroaga Tâmnei, intrare

Sau de unde izvorăște Jiul, deși nu te-ai obosit să-i duci măcar până unde coboară la șosea partea sa vestică, dacă nu cumva să-l sui până pe șaua de sub care izvorăște. De altfel, v-am mai povestit cum am luat doi la geografie, pentru că-ncercasem să copiez despre muntele Pwlankoor și faptele lui.

Aceste refracții în apa stătută a memoriei erau, ironic, cât pe ce să nu aibă loc: dimineața a fost teribil de potrivnică, adică dulce, lungă, cu un mic dejun obscen de bogat și acea tânguială venită din partea stângă a patului: chiar trebuie să urcăm?. Noroc că documentarea traseului mi-a stârnit atât de mult imaginația încât decizia s-a luat, în cele din urmă, oarecum singură.

Avertizare

Așadar, după primii treizeci de metri auz în spatele meu: mai avem mult? Să-i zic adevărul sau să nu-i zic?! Am ales ambele la un loc și i-am zis nu. În definitiv, nu m-a întrebat până unde! Fiind puțin până aproape și mergând din aproape-n aproape, am mântuit plimbarea, ce nu fu scurtă deloc. Să mai spuie cineva că broasca nu poate fi fiartă!

Prin Foeroaga Tâmnei

Primul aproape fu poiana de sub Foeroaga Tâmnei. Până acolo urcușul nu-i blând, o caracteristică a majorității intrărilor spre munții din stânga Cernei: pufăi de cum părăsești șoseaua. Șansa noastră fu dimineața rece de septembrie și un izvor ca de cleștar la care-am înlocuit toată apa ce-o aveam la noi, adică vreo cinci litri. Mai e un izvor, secat; colmatat demult sau doar din cauza secetei, nu știu.

În poiană dădurăm de o ciobăniță din Isverna. Soțul ei e și miner și cu ceva probleme de sănătate inerente meseriei. Ne-am întins oleacă la vorbă, timp în care câțiva câini o tot luau în primire pe nevastă-mea și ea se tot fâțâia de colo-colo. La cât de miniaturizați erau cotarlele, îmi imaginez c-a fost momentul lor de glorie.

Prin Foeroaga Tâmnei – detaliu

De acolo, foeroaga pare ca o chestie foarte intimidantă și greu accesibilă, cocoțată undeva intermediar între fantastic și realitate și nu poți ajunge decât cu pasărea măiastră de ora 5, care nu circulă decât joia și sâmbăta și doar dacă sunt clienți.

Ieșire spre Crovul Mare

Pas cu pas, se dovește a nu fi nici așa inaccesibilă și nici foarte sus cocoțată. Poteca se strecoară mai pe după vișin și, după un cot care-i și-un bun punct de belvedere și după un pasaj dificil, cu lanțuri, foarte scurt, urcă-n zig-zag printre stâncăriile văii.

Cum îi e și numele (foeroagă), e o vale carstica seacă. Se desprinde direct din Crovul Mare și continuă pe valea pe care urcasem dinspre drumul național. Posibil ca atunci când se topesc zăpezile să fie și ceva apă prin ea.

Crovul Mare

E la fel de posibil ca de fapt valea să traverseze Crovul Mare nu doar să plece de-acolo: la Sud-Est se deschide o altă vale, care suie până spre traseul de bandă roșie. Are un afluent de dreapta care izvorăște de lângă o stână părăsită doar ca să-l înghită pământul douăzeci-treizeci de metri mai jos.

Crovul Mare – versant

Cât o așteptam să urce am avut timp să dau roată cu privirea prin toată stâncăria aceea, mai mult contemplativ metafizic, decât științific. Mă gândeam că dacă aș fi balaur, m-aș simți foarte la locul meu acolo. Ce-i drept, ar fi trebuit să fiu un balaur extra-cambrat, neclaustrofob și flexibil, cu nu mai mult de două capete.

Și mi-aș duce trupul ciolănos, artrozat de secole, să se prăjească-n Crovul Mare. Acel crov cu siguranță mi-ar înmuia sufletul, chiar dacă tot aș da iama printre oile risipte la pășunat pe plaiurile acelea. Aș mânca, m-aș îmbuiba, dar mai cu părere de rău. Fete n-aș mai răpi, că doar ce scăpai de Iorgovan.

Ieșirea spre Banda Roșie

Fanteziile mele de-a fi balaur extra-cambrat cu două capete au fost curmate abrupt și arse cu foc de-un nou cât mai avem?, țâșnind cu ecou din canionul Tâmnei. Oi fi văzut și ceva flăcări ieșindu-i pe nas. Cine mai e balaurul acum, ei? Aveam răspunsul pregătit: dincolo de dealul ăsta (indicând spre șaua care ne despărțea de Poienile Porcului) și-ncă o țâră  mai apoi.

Pârleazul spre Poienile Porcului

Vorbele mele înșelătoare căzură pe urechi surde căci crovurile într-adevăr au această putere de îmblânzitor, în sensuri felurite și profunde. Le-aș compara în primul și primul rând cu o catedrală, fără excesul celor făcute de om și, mai cu seamă, fără răceala osânditoare a celor gotice.

Or fi fost împădurite cândva, după modelul poienii Ploștina, însă acum arboretul este foarte subțire, fagi izolați, doar cât să fie fotogenic, să dea o umbră de mântuială și să servească drept martor de defrișare, în caz că vreodată au fost păduri. Un comentariu la unul din articolele de mai sus sugerează că da:

Prima parte a Poienilor Porcului – se observă și ciucevele dinspre Valea Cernei

Crovurile (poienile Porcului, versantii cu salase/odai parasite) desigur erau total impadurite, dar au fost defrisate de mana omului – dovada fagii-mártori, seculari (scunzi si ramificati, tipici pentru poienile deschise, defrisate acum zeci/sute de ani).

Trecerea înspre partea superioară

Am sărit pârleazul, cum s-ar zice, spre Poienile Porcului. Socot că pârleaz e o denumire mai bună decât șa. Nici șa nu ar fi prea potrivită, cu toate că-i apropiată de acea formă de relief și-aș putea fi, ca atare, tras de mânecă. Dacă aș fi, aș zice mulțumesc, prefer totuși pârleaz, pentru că simți că sari dintr-un crov într-altul, nu că treci.

Poienile Porcului sunt de fapt o uvală. Dacă ar fi după matematicieni, o dolină plus o dolină ar da două doline. Așa, o dolină plus o dolină dau o uvală. Sau mă rog, o dolină plus una sau mai multe doline. Poiana Beletina, menționată anterior, este și ea o sfidare la adresa aritmeticii: o uvală plus una sau mai multe uvale dau o… polie.

Partea superioară a Poienilor Porcului

Se află mult deasupra nivelului Crovului Mare, și mai mult deasupra nivelului Crovului Medved și, raportată una la cealaltă, ușor denivelate între ele, coborând dinspre Sud-Vest spre Nord-Est. Trecerea dintre ele este foarte discretă, formată din două rampe line presărate cu colți de piatră, despărțite de un canal care drenează precipitațiile spre cuveta din Nord-Est.

Poienile Porcului – ansamblu

Ziceam că se află mai sus de crovurile care le flanchează, motiv pentru care sunt curios dacă nu cumva Poienile Porcului formează o uvală pentru că nu sunt încă pe deplin formate dolinele componente și nu pentru că s-au format și s-au extins, unindu-se. Necunoscând subtilitățile substraturilor mi-e greu să mă pronunț.

La nivel interpretativ, seamnă cu două stadioane așezate unul lângă altul, cu nocturne (niște colțani de piatră se ridică foarte precis în câteva colțuri) și tribune abrupte pline de spectatori la fiecare oră din zi, în fiecare zi din an. Încurajarea lor e surdă, jocul este lent și-l urmăresc unii legănându-se, alții împietriți.

Crovul Medved și vârful Pietrele Albe

Mai sărirăm mai apoi, din lac în puț. Scăparăm de dracu și dăduram de urs. Căci asta-nseamnă Medved – urs. Crovul Medved (Medvedului?), pe lângă că-i cel mai adânc are și el o scurgere așa cum sunt cheile Tâmnei pentru Crovul Mare, prin Ogașul Medved. Sub rezerva diferențelor din teoretic și practic, citez (același articol de pe Munte și Flori):

Crovul Medvedului

Teoretic, pe Ogașul Medved coboară o potecă în valea Cernei! La fel de teoretic, “punctul galben” suie prin micile crovuri ale Ploștinioarelor spre Vf. Pietrele Albe. Și mai … teoretic, o veche variantă a aceluiași marcaj trece din Ploștinioare în Poiana Ploștina, de unde coboară în Cheile Țesnei!

În ceea ce privește poteca spre Pietrele Albe, cel puțin, ea există și e relativ ușor de urmat, ceea ce e surprinzător, pentru că n-am găsit mai mult de trei marcaje cu punct galben (traseul Crovul Mare – Poiana Țășnei) din Crovul Mare până-n Ploștinioarele. Orientarea prin acele doline este, oricum, ușoară și sunt suficiente indicii la nivelul solului care să descurce ițele și pe ceață. Mai complicat e pe sus.

Crovul Medvedului – detaliu

Că e cel mai adânc – Crovul Medved, adică – nu-nseamnă nimic. Mult mai plastic ar fi spus că-i de-a dreptul uriaș, o cazemată uriașă mai precis, înconjurată de masive stâncoase (unul din ele chiar Vârful Pietre Albe care se desprinde oarecum din peisaj) și cu doar patru străpungeri: ogașul Medved la Nord-Vest, la Sud-Est o vale superficială, seacă și stâncoasă care suie spre culmea principală, trecerea dinspre Poienile Porcului la Nord-Est și urcușul abrupt spre Poiana Ploștinioarele la Sud-Vest.

Spre Ogasul Medvedului

Este un loc potrivit pentru o pauză de masă. Cred că există și-un izvor acolo, o fântână-n toată legea. Nu am avut nevoie, deci n-am verificat. Mă tot foiam așa, că simțeam că-i cam obosită și până spre vârf sunt binișor 400 de metri urcare. Dacă dezvăluiam din prima ce-aveam de făcut ar fi părut mult mai înfricoșător decât cei 400 de metri.

Până la urmă m-am făcut că plouă până am ajuns în Poiana Ploștinioarele, apoi am arătat vârful. Reacția, previzibilă, a fost una de descurajare amestecată cu panică și resemnare – oricare altă variantă ar fi fost cu mult mai dificilă.

Un moment de reculegere pentru punctul galben

Chestiunea s-a redus, cum presimțeam, la stabilirea unui ritm anume. N-am mai lăsat-o să meargă de capul ei și am început să urcăm în reprize de 25 de pași mers cu 10 secunde pauză, apoi am mărit la 50 de pași și mai apoi la 100 de pași, unde am simțit că era maximul pe care-l puteam obține pe acel traseu. Este o rutină pe care o aplic mereu când simt că-ncep greu o drumeție. La cât de bine ne-am mișcat mai apoi, trebuia să fi făcut asta încă de dimineață.

În drum spre Pietrele Albe

Vârful Pietrele Albe, suficient de previzibil, e reprezentat de câteva stânci albe. Cine s-ar fi așteptat la un așa deznodământ taman în Împărăția Calcarului? Nu-i cel mai înalt vârf din Mehedinți, dar suficient cât să fructifice poziționarea. De acolo se văd frumoasele întinderi de sub Zascol și Arjana, plaiurile Isvernei și până hăt departe spre înalturile Munților Godeanu. Vârful Godeanu era lipsă la apel, pitit sub o căciulă din vălătuci de nori albi.

Mai mâncăm câte un sandviș, mai tragem o gură de apă și tot molfăind mă-ntrebam ce-ar mai putea vrea un om când are la picioare asemenea splendori. Răspunsul, complet surprinzător, a venit din cel mai neașteptat loc, din fund, nu al minții: hârtie igienică. Mare baftă că n-am uitat-o acasă, mare ghinion că pusesem mâna pe-un sul mic.

Poiana Ploștina

Că tot se rupse reveria pe temeiuri pământești, la ele am rămas. Mi-am consultat ceasul: la ora aceea mai puteam stoarce din zi maxim două ore și jumătate, măsurate cu larghețe, dar orișicât, lumină cât să bunghești contururile.

Pe Pietrele Albe

M-am uitat la ceas, m-am uitat la nevastă-mea; iar la ceas, iar la ea. Nu era cazul să ne-ntoarcem pe culme, chiar dacă-și intrase-n formă după urcușul în tandem. Am decis rapid s-o luăm spre Cheile Țășnei și să ieșim la DN, de unde nu mai conta dacă era noapte sau nu. Mi-am forțat norocul și, cu cel mai bun poker-face al meu, i-am transmis mai aveam o oră jumate de lumină și trebuie să tragem un pic.

Decizia s-a dovedit cum nu se poate mai bună, pentru că am început cu stângul. Marcajul fu foarte prost o bucată de vreme – atât punctul galben, cât și dunga roșie – și nici poteca nu era vizibilă. Acolo unde nu mi-era foarte clar pe unde trebuie mers, am completat cu GPS-ul.

Începutul coborârii

Ce am uitat complet e ce marcaj am urmat pe prima parte a coborârii și nici pozele nu mă ajută. Punctul galben și banda roșie se despart: mai întâi coboară punctul galben, apoi banda roșie, pe același versant și ajung în aceeași vale. Aș miza pe banda roșie, din două motive:

– primul, că în general, dintr-o pornire oarecare, folosesc banda roșie cu prioritate dacă se suprapune cu alte trasee pentru că mi se pare cel mai ușor de reținut marcaj;
– al doilea, pentru că țin minte că mă uitam după joncțiunea cu alt traseu într-un cot la dreapta și doar banda roșie s-ar califica.

Cascada seacă

Enfin, fiind compromis de memorie la acest capitol o să mă rezum doar la a spune că, orice am fi urmat, prima parte a coborârii a fost impecabilă: și poteca, și marcajul, recuperând orice timp am fi pierdut de la intrarea-n pădure.

O trecere strâmtă

Odată atinsă valea, calu știu drumul și merse la trap vioi. Din tălpile nevesti-mii ieșeau scântei, așa repede mergea. Dar numa’ până când dădurăm de o săritoare, un soi de cascadă fără apă, ținând cont că eram pe o vale seacă. Păcat, conformația pietrelor ar fi dat o cădere foarte frumoasă. Chestiile astea o cam sperie și mai mult mi-a luat s-o conving să treacă și ea.

La prima vedere, e de netrecut, abruptul se coboară frumos, elegant, cât de cât, prin dreapta ei, strecurându-te pe o nișă. Apoi se coboară pe un pat de pietre printre două stânci care lasă loc de trecut cam ca printr-o furcă. Și mai apoi, printr-un scurt tunel de pădure cu-n je ne sais quoi mediteraneean, valea dă-n Poiana Țășnei. Cred că acea săritoare e de fapt degetul mare a unui picior ce se desprinde din culmea principală de pe care am venit.

Prin Cheile Țășnei

În poiană ne mai rămăsese o oră de lumină. Nici nu visam la asta. Am mers o idee mai relaxați, cu frontalele pregătite și bezna ne-a ajuns taman la ieșirea din cheile Țășnei. Foarte mult n-am văzut din ele, nici n-am să insist, căci le-am revizitat în anii următori acestei drumeții. Mă mulțumesc doar să mă păstrez și acum un moment de pioșenie în amintirea apusului pe care l-am prins…

Apus…

La prima vedere n-ai zice, cu toată orientarea lor aproape perfect aliniată cu Vestul. Au, din câte-mi dau seama, un culoar favorabil, adică pe malul drept al Cernei se-nvecinează cu un platou mai coborât, care permite luminii să pătrundă-n chei și să ceeze tot felul de reflexii și irizații pe calcarele canionului.

Ultima parte am făcut-o la frontală. Foarte convenabil s-a dovedit marcajul aplicat cu vopsea fosforescentă, care se vedea perfect în bezna pădurii. Mulțumită atenției pe care cei care au făcut traseul au dat-o acestui mic detaliu, am încheiat repede la șosea.

Fin

Am făcut un sfert de oră pauză, suficient cât să ne obișnuim cu perspectiva celor 6 kilometri până la mașină. Un pic peste 75 de minute de mers. I-am propus nevestei să rămână la restaurantul hotelului, să alerg să iau Nărăvașa și să mă-ntorc s-o iau. Nu a vrut… și s-a dovedit mai inspirat, cu ajutorul unor bucureșteni care ne-au luat ultimii 4 kilometri rămași din cei șase. Fusese o zi de vis și ei ne-au făcut-o perfectă.