Muzica
Eric Clapton – Layla (Unplugged)

După plimbarea pe valea Mahomencea am decretat într-o doară, mai mult ca pentru mine, că anul ăsta o să fie anul Dobrogei. Vorbă mare, fără doar și poate și nu știu ce-o să se aleagă de o socoteală așa de lungă, mai ales că ața mă trage-n multe direcții, dar, până una alta, încărcai rucsacul în Nărăvașă și pornirăm înapoi. De data asta, spre Yayla. Sau, dacă vreți, General Praporgescu.

Gradient

Yayla, cică, în turcește înseamnă, zone înalte (adică zone montane, mai cu seamă platouri înalte). Strict pe numere, ar putea să pară o glumă, dar la fața locului, nu ar fi nimic de comentat. Asta presupunând că obârșia numelui (care e-mpărțit de sat, valea pe care e așezat, depresiunea care le conține pe ambele și pasul prin care se coboară acolo, cum vii dinspre Horia pe DN22D) stă-n atari rădăcini semantice.

Urcarea prin pădure

Am descoperit culmea-n cauză (Rezervația Naturală Muchiile Cernei – Iaila) din aproape-n aproape, iar singurul jurnal de tură pe care l-am găsit pe această temă este cel de pe Mecanturist (de altfel, o comoară, îndeosebi în ceea ce privește zona Dobrogei), scris de Andrei Raftopol. Legat de poziționare și statut, prefer să-l citez direct, decât să mă chinui să reformulez:

Face parte din culmea principală a Babadagului, și este rezervație naturală.
Obiectul protecției îl constituie flora de stepă & stâncărie, din vastele suprafețe golașe.
Numele „Muchiile Cernei” este generic, în fapt un lanț de vârfuri cu nume turcești.
Această culme desparte depresiunile Yayla (la nord) și Aiorman-Omurlar (la sud).

De aici ne-am desprins spre culme

În trecut, acest masiv despărțea și două sate: Yayla, pe care doar ce-l menționai și Omurlar (sau, după rit nou, General Dragalina). Omurlar nu mai există demult, dar pe la 1940 se pare că încă exista, judecând după inscripțiile de pe crucile rămase încă în picioare pe malul drept al râului Omurlar, unde se afla satul.

Locul fostului sat Dragalina și… biserica simbolică

Spre deosebire de Mahomencea, aici nu se mai cunoaște aproape deloc conturul fostei așezări (sau, ar trebui să zic, doar cu foarte multă fantezie poate fi descoperit ceva ce seamănă a vatră de sat). Majoritatea terenului, bun de arat, a fost transformat în ogor, dar, printr-o bizară coincidență, simbolul bisericii s-a păstrat.

Tot la poalele sudice ale masivului, dar spre extremitatea sa vestică, a mai existat un sat, Ardealul (sau Hasanlar). Găsisem pe hartă un plasament ce menționează cimitirul, dar nu găsisem satul nicăieri prin jur. Tot cel de-al doilea articol menționat mai sus a făcut lumină în această chestiune.

Spre primul vârf

Pentru a simplifica aspectele logistice am decis să-ncepem și să-ncheiem în Yayla (o să folosesc numele ăsta pentru că pur și simplu nu mă pot lega nicicum de numele nou), ieșind prin extremitatea Sud-Estică a satului și dând roată-n dreptul satului Mircea-Vodă (fost Akbunar), apoi urmând rama nordică.

Spre Nord, spre munții Măcinului

Plaiurile Cernei sunt puternic pășunate, acolo unde nu sunt arate chiar și până-n zonele înalte. Sunt târle de oi cam peste tot, dar nu am avut nicicum probleme cu câinii. Bănuiesc că prea obișnuiți cu oamenii nu preau au cum să fie, de vreme ce nu prea trece nimeni pe acolo, deci probabil dau dovadă de un puternic spirit de conservare (sau am avut noi noroc?).

Un cioban care cobora spre cârciuma din sat gata încăzlit, în timp ce noi tocmai ieșisem din sat și urcam spre șaua care ne deschidea accesul spre creasta principală, ne-a luat drept căutători de comori. Probabil luându-se după bețe (sunt din alea de piuie? ne-a intrebat) și după echipament.

Vedere spre Sud, mai la stânga imaginii se afla fostul sat Omurlar

Ne-a povestit că găsise și dânsul nișe monede de pe vremea regelui Carol, ceea ce probabil nu ar fi tocmai exclus, având în vedere că aici s-au tot dat lupte (din satelit, dar sunt vizibile și in-situ numereoase tranșee, majoritatea săpate-n zig-zag).

Intersecție de liziere

Am ajuns în șaua căutată printr-un scurt pasaj de pădure de ceea ce părea să fie un carpen pitic (carpen oriental?). Nu m-a dus bila să fotografiez frunzele, așa că sunt nevoit să compar din memorie cu puținele informații legate de speciile de arbori din zona protejată.

La început de sfârșit de primăvară bătea o briză foarte plăcută și răcoroasă și toți arborii aceia, cu frunza abia-mijindă păreau, prin natura posturilor, că vor să te ia-n brațe de bucurie. Că nu sunt singuri sau că, pentru ei, de fapt, este început de primăvară. Codrule, codruțule, într-adevăr,  mazilit aproape de tot pe versanții nordici (probabil are legătură cu lipsa cursurilor de apă de pe văi).

Coborârea spre Cârjelari

Orientarea, pe vreme bună cel puțin, este extrem de facilă. Jumătatea estică a culmii, pe care am pacurs-o noi, servește și ca limită a suprafeței împădurite, așa că, acolo unde am avut dubii, ne-am orientat după lizieră, în plus față de vârfurile vizibile. Acestea nu sunt marcate decât cu un soi de borne, deci nu știu care au fost cele atinse.

Prometeu

Liziera este uneori ca tăiată cu satârul, alteori are un gradient de tranziție între peisajul de stepă și cel de silvostepă, asta în condițiile-n care unii arbori au fost defrișați și nu puțini. Cea mai insolită zonă și cumva-n chiar te simți ca-ntr-o savană africană, cum menționa și Andrei, este o vale largă, uriașă, despărțită printr-o culme scurtă de trecătoarea care face legătura cu satul Cârjelari.

Zonele expuse sunt înierbate, presărate cu un grohotiș calcaros rarefiat, dacă pot să-i zic așa. Din loc în loc, rocile din substrat sunt expuse de erozione și tot din loc în loc, câte un arbore curajos (sau un pâlc de arbori ca o creastă de cocoș) și-a plantat steagul.

Moț

În partea centrală, de unde am început să cotim spre nord pentru a coborî, peisajul alpin este foarte pronunțat. Din perspectiva corectă, se pot chiar falsifica vizual înălțimile reale: versanți abrupți, văi adânci (unele suplimentar săpate de torenți) și o masivitate peisagistică desprinsă direct din coasta Baiului sau, de ce nu, a Grohotișului. Sau, de ce nu, din golul alpin înalt al celorlalți munți ai Cernei.

Ogorul spre culme

Tot acolo, peisajul e tulburat de un ogor care suie de la bază, pe o vale aproape perfect dreaptă, până-n buza crestei. Pe mijlocul său se cunoaște-n continuare urma unui ogaș ce nu vede apă decât în zile de sărbătoare. Ca toate celelalte terenuri arate din jur care pătrund în perimetrul puntelui pe diverse văi, lasă impresia de colmatare: ca și cum cineva ar fi turnat acolo un număr nespecificat de basculante de pământ.

Vedere spre extremitatea vestică

Dacă stau să mă gândesc mai bine, faptul că unele văi au ravene săpate-n loess, chiar asta înseamnă: că au fost colmatate în timp, iar aratul doar a stricat unitatea landșaftului și a scos în evidență ceea ce era oricum deja acolo.

Am coborât pe vârful care marchează capătul nordic al versantului stâng al văii opuse celei pe care se-ntinde ogorul de care pomeneam. Valea este ocupată de două stâne de oi și intrarea este flancată, de o parte și de alta, un sistem întins de tranșee. Tot la intrare se află ceea ce par a fi niște pepiniere, delimitate de jur împrejur cu șanțuri artificiale, pentru a-mpiedica sau măcar îngreuna defrișările.

Coborârea

Cred că, în mare, am prins părțile cele mai interesante, deși tare mult mi-aș dori să revin și să parcurg și jumătatea vestică a muchiei Cernei. De preferat, toamna, în speranța că aș prinde și acea iarbă înaltă care, în pozele de pe Mecanturist, completa atât de frumos peisagistica.

La poale

Însă și fără ea rămâne acel aer de a fost odată ca niciodată, de eternă nostalgie ce-ți stimulează imaginația să parcugă înapoi traseul de milioane (zeci de milioane?, sute de milioane?) de ani când piscuri ca acelea și-au trăit prima tinerețe. Ori, mai bine zis, prima bătrânețe.

Intrarea-n sat