Muzica
Emmylou Harris – All my tears

Înainte de raita prin Domogled, adică în ziua de dinainte, făcui un encore prin cheile Prisăcinei. Spun encore pentru că în toamna de dinainte fusesem cu nevastă-mea și, printr-o succesiune de întâmplări fortuite în care n-o să intru, ne-a prins noaptea pe drum și mare lucru n-am văzut din ultima parte a turei, dar am reușit, în tot cazul, să ieșim din chei pe ultima geană de lumină.

Intrarea-n Cheile Drăstălnicului

Iar dacă Constănțeanul poate face învierea a doua oară, cu siguranță pot si eu face cheile Prisăcinei a doua oară. Pe proprie răspundere, fără declarație, cu tot felul de procleți zvârcolindu-se pe fundal de ciudă că nu-i mai forțează nimeni să stea-nchiși în casă. Am ajuns până-n prânz mergând piano, căci tot drumul până pe valea Cernei a fost pustiu și-am și plecat cu noaptea-n cap, în față și-n spate.

Versantul stâng al Cernei (toamna de dinainte)

Mi-am lăsat catrafusele la cazare și am luat-o spre-o punte în amonte de Podul Țășnei, echipat ca pentru o zi, cu primusul, vechea mea cană credincioasă, o cutie de Amigo și lapte condensat incluse (din curiozitățile împachetării de drumeție și-n același timp un prea-frecvent que diable?!: mai degrabă uit hârtia igienică decât primusul și kitul de nes). În plus, pentru prima oară după mult timp, am abandonat diversele batoane și m-am rezumat la sandvișuri ordinare și un borcănel de miere.

Prin cheile Prisăcinei (1) (toamna de dinainte)

Traseul dorit de mine (și, surprinzător, chiar executat conform planului) era Podul Țășnei (aproximativ) – Cheile Drăstălnicului (doar gura de intrare) – Cheile Prăsăcinei – Prisăcina – Dobraia – Podul Țășnei (aproximativ). Văd că acum traseul de bandă galbenă prin Cheile Prisăcinei nu mai este inclus pe Munții Noștri – probabil a fost iar afectat de viituri și e declarat închis sau ceva.

Prin cheile Prisăcinei (2) (toamna de dinainte)

Cheile Drăstălnicului nu sunt marcate și nici nu se poate pătrunde-n vale decât cu echipament de cățărat și costum din acela stil scafandru (nu, nu mă refer la steagul colorat). Sau poate pe secetă extremă, când firul apei scade sau dispare cu totul, însă fără corzi oricum nu cred că se poate. Chiar și-așa, a meritat ocolul pe care-l prevăzusem.

Prin cheile Prisăcinei (3) (toamna de dinainte)

Poteca merge bună distanță pe o linie dulce între abrupturile calcaroase împădurite și matca generoasă a Cernei, pe sub o umbră relativă, care molcomea zăduful și-l făcea un pic mai suportabil. În siajul ploilor și, en même temps, parte din specificul zonei, aerul era compromis de-o umiditate tropicală.

Se cam duce ziua (toamna de dinainte)

Partea bună? Pârâie sezoniere se făleau prin matcă și-am putut să-mi clătesc generos cerul gurii, fața, brațele și gâtul. Cine n-a-ncercat senzația aceea – cu valențe vag erotice – de apă rece bătută de vânt pe-o piele nădușită a trăit degeaba și chiar nu zic vorbă mare.

Poți să face podul pe spate, Costică?

Iată-mă, tot umblând cu picioarele pe potecă și cu mintea peste tot, la gura Drăstălnicului. Ieșirea din chei este, la propriu, prăpăstioasă, atât cât e. La ieșire, formează o cascadă în două trepte, cel puțin atât cât am putut vedea. Cea de jos pare mai mare și formează-n partea inferioară un mic văl.

Hotel Panoramic

E puțin Drăstălnicul, e adevărat și cred că e printre primele care dispare atunci când se abate seceta peste culmi și printre văi. Nu aveam eu, însă, vreme să-i plâng de milă. L-am lăsat cu vuietul lui acapella și-am continuat spre intrarea pe valea Prisăcina.

Un sector de pădure

Îmi aduc aminte că-n toamnă parcă văsusem o moară de apă abandonată pe malul pe care eram acum, mai jos față de potecă. Îmi făcusem o notiță mentală s-o inspectez mai îndeaproape dacă mai ajung, dar ce rost au notițele dacă uiți să le consulți? Ceea ce s-a și întâmplat.

În zona grohotișului

Din toată lungimea traseului marcat care suie pe vale, doar aproximativ 200 de metri urcă pe lângă apă prin canion. Apoi saltă pe deasupra stâncăriilor imediate, ceea ce, chiar dacă ratează partea cea mai interesantă a cheilor (inaccesibilă fără echipament special – corzi și toate cele), compensează prin faptul că are câteva puncte panoramice atât către versantul stâng al Prisăcinei, cât și spre abrupturile versantului stâng al Cernei.

Moara părăsită

Marcajul este (sau era?) în mare parte utilizabil, cu câteva locuri în care te pune totuși dificultate prin faptul că e rar și nici poteca imediat evidentă. Locuri cu adevărat tehnice nu-s, afară de două sectoare ce solicită atenția și care ar fi putut beneficia de lanțuri sau, în tot cazul, un soi de susținere.

Vâltoare

Unul, foarte scurt, în care poteca traversează o stâncă expusă, presărată pe alocuri cu piatră spartă și înclinată spre hău, iar al doilea, un grohotiș aproximativ, ce urcă abrupt și unde, în plus, orientarea cere un dram de efort. Anterior, aici abia reușisem s-o urnesc pe nevastă-mea să urce și asta abia după ce i-am zis că imediat ne prinde noaptea acolo. Cum locul era deja bizar la crepuscul, a fost un imbold foarte puternic. Evident că bezna oricum ne-a prins pe drum, măcar reușisem să ieșim din vale.

Drumul spre satul Prisăcina

Și, chiar dacă Munții Noștri nu sunt o baliză de precizie, poate că faptul că nu mai e marcată cărarea prin chei are și o brumă de adevăr. Din loc în loc, am găsit bușteni doborâți (și nu puțini, ceea ce e previzibil, pentru că stâncile nu sunt pleșuve-n partea superioară și pot genera o cantitate nerezonabilă), bolovăniș, iar pasajele amintite anterior merită punctate-n mod deosebit în ceea ce privește vulnerabilitatea.

În centrul satului… privind spre zona înaltă a munților Cernei

De altfel, judecând după un marcaj vechi care nu duce decât într-o grămadă de bolovani și trunchiuri de abrori, partea de grohotiș pare o variantă de ocolire a unei părți vechi de traseu ce-a fost mazilită din uz folosind remedii naturale pe bază de apă, piatră și lemn.

O gospodărie pricopsită

Fiind singur și putând să mă mișc foarte repede, mi-am permis să mă opresc de multe ori. Peisajul este atât de divers, încât reclamă o flexibilitate crescută a mușchiului sternocleidomastoidian. Ironic, de multe ori am și uitat să trag cadrele de rigoare și mă mulțumesc momentan cu pozele pe care oricum le am și-acum arse-n minte. De jos, de la firul apei, valea nu poate fi deslușită-n toată complexitatea ei, dar  tot mi-a rămas un cui care nu poate fi scos decât luând cheile pe firul apei de la cap la coadă.

Privind înapoi

Valea se deschide generos după tronsonul de chei, ca și cum ar vrea să achite efortul celui ce-a răzbit. Sunt acolo și două mori de apă, nefolosite de multă vreme, precum și o vâltoare părăsită – un soi de vas sub forma unui trunchi de con, făcut din șipci de lemn cu lufturi mari între ele, în care este direcționată apa unui râu, folosită pentru spălarea țesăturilor mari.

Aceeași perspectivă, dar mai sus

Mai departe Prisăcina face un cot larg spre Est, iar traseul suie pe cracul de pe malul stâng, doar ca să revie lângă dânsa un kilometru jumate mai sus. E un ocol binevenit, mângâiat de umbra relativă a unei păduri călduroase, cu un punct foarte dulce: o mică gospodărie, care nu știu dacă mai este locuită de cineva sau nu, plasată într-un cot al potecii.

Început de apus în Dobraia (1)

Că o fi vorba de casa-n sine, că o fi vorba de amplasament, că o fi vorba de ambele socotite deodată, nu știu; ce știu e că scormonește, găsește și-mi face să vibreze, de-atunci neîncetat, o coardă sensibilă. Nu-mi pot scoate acel locșor din cap, mă tot văz locuind acolo –  primavară, vară, toamnă, iarnă – ca și cum aș avea o viață paralelă.

Început de apus în Dobraia (2)

Din acel punct coboarâi iavaș-iavaș din nou spre valea Prisăcinei și, printr-un tunel răcoros flancat de versanți apropiați și acoperit de arbori, dădui în plaiul pe care-i așesazat satul Prisăcina. Satul e încercuit, șade ca-ntr-un căuș, de coama Munților Cernei și două picioare care se ramifică din ea: unul din Șaua Prislop, altul din Șaua Ciumearna.

Detaliu floral (1)

Privit per ansamblu, conturul seamănă cu un șerpălău uriaș sau cu un balaur (balaurii sunt de rigeur în acel colț de lume, deci asemănarea nu ar fi surprinzătoare, atâta că de obicei sunt în calitate de antagoniști) care, dintr-un motiv sau altul, are o slăbiciune pentru acel loc și-l veghează fără taxă de protecție. Sau poate există una, fără a se vorbi dechis de ea, ca un soi de acceptare tacită a unui lucru care merită efortul.

Detaliu floral (2)

Una peste alta, dintre toate catunele care se înșiră pe sub abrupturile munților Cernei, toate unul și unul, Prisăcina e cel mai pe sufletul meu, așa retras cum e. Mă gândesc într-o doară că toate acele case fiind atât de răsfirate, ai putea foarte bine să spui că toate-s un singur sat, însă cine știe ce specific o avea fiecare de-au fost oamenii-mboldiți să se adune să-și spună-ntr-un fel sau într-alt fel, Prisăcina sau Dobraia, Ineleț sau Cracu Mare, Țațu sau Scărișoara.

Corbul lui Greuceanu

M-am oprit pe drumul ce cotește stânga spre Dobraia, am trimis un sandviș la reconvertire profesională, împreună cu trei guri de nes, având la picioare toată valea pe care urcasem, într-o compoziție care-o făcea să pară mult mai dificil de accesat decât fusese de fapt. Iar eu, chiar dacă știam asta, mă simțeam mult mai… andurant decât eram de fapt.

Pe aici se trece

Mai apoi trecui cracul care desparte cele două cătune și tura ar fi devenit o simplă formalitate de n-ar fi fost lumina începutului de apus care se-apleca să mângâie plaiul larg pe care este durată și biserica Dobraiei. De-atâtea ori m-o mângâiat și pe mine și-ai crede că m-am obișnuit, dar nu-i așa. Tot m-am oprit în loc câteva minute să-mi încălzească ciolanele (se lăsase deja răcoare binișor), și ochii, și fața.

Descurcăreț

Coborâi mai departe pe-același crac, care, de la biserică, e și versantul stâng al Bedinei, un râu niște chei foarte interesante, pe care încă nu am apucat să le văd. Entuziasmul coborârii (ceea ce e ciudat în sine, pentru că urăsc coborârile la picior) mi-a fost tulburat când m-au încăierat vreo doi bicisnici de câini, că altă treabă în afară de-a-ncasa un băț în mufă n-aveau, pe sistemul:

– Hei tu, ce faci?
– Respir!
– Șo’ pe el, Marcele!

Pentru cei ce pleacă, dar și pentru cei ce sosesc

Ajunsei ud fleașcă la Nărăvașa mea, mă schimbai, deschisei geamurile și rulai înapoi la cazare cu viteza minimă legală, trăgând pe nări cu nesaț aerul tare al Cernei, ca un armăsar care adulmecă cu nările borcănate mirosul umed al pizdei de iapă din partea opusă a imașului.