Nu că a fost exagerat de ușor: dealurile Transilvaniei sunt dealurile Transilvaniei, nu Munții Bărăganului, însă, pe de o parte, a fost mai lejer decât zilele trecute și, pe de altă parte, s-a lăsat cu și mai mult somn după masă, mulțumită (sau poate din cauza? bănuiesc că depinde cum privești problema) căldurii exportată direct din colhozul lui Satan.

Dealuri Transilvănene

Ce e ciudat e că am foarte mari dificultăți în a-mi aminti traseul: în general asta nu mi se-ntâmplă, indiferent cât timp a trecut. Cel mai probabil e un indiciu al faptului că pur și simplu am fost absent complet din peisaj, că am pedalat pe pilot automat și cam atât. Că am mers fără să gândesc și fără să simt. Că am respectat ordonanțele militare. Pe scurt, că am fost un cetățean european.

Asta-nseamnă că traseul s-ar putea să nu fie musai cel corect. Oricum, măcar știu de unde am plecat, unde am ajuns și două-trei locuri prin care am trecut, cât să nu simt că e doar o zi petrecută ajungând cumva din punctul A în punctul B cu V = D / t. În definitiv, Mac-macus Maximus (Rață) are dreptate: călătoritul poate fi un mod excelent de a-ţi cizela felul de a fi, cu condiţia de a nu te plimba doar aşa… să treacă timpul.

Racing with the sun

Chestia e că nu mai pun preț chiar pe-aceleași lucruri, cum ar fi castele și alte asemenea. Nu dintr-o ignoranță, ci, aș zice, dintr-un soi de schimbare a perspectivei: spre exemplu, ce rost are să vizitez în admirație domeniile (sau ce mai rămâne din ele) unora care-au jefuit și-au ucis până s-au trezit nobili?

Sunt sufletește mai atașat de cei care le susțineau nivelul de trai pentru că n-aveau de-ales – țăranii și slugile de pe domeniu. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că din rândul scurmătorilor de pământ m-am ridicat și eu și, dacă ar fi să tranzacționez suferința cuiva la bursa virtuților de paradă, apăi de suferința lor m-ar fute grija, nu de-a ăstora care fac acum paradă pe toate canalele posibile.

Activiști

Așa că acum n-am vreun regret că n-am reușit să vizităm castelul din Cetatea de Baltă. Mi se pare că nu mai era deschis circuitului turistic, dacă a fost vreodată. Dar, până acolo și până atunci, mai există jumătate de traseu care trebuie adunat de printre frânturi de amintiri în ceva vag coerent.

Dimineața erau cu toții obosiți, pentru că nu mai reușiseră să adoarmă după episodul cu animalul care ne vizitase tabăra peste noapte. Eu m-am băgat la loc și-am adormit de-am rupt izoprenul. Mi s-a spus c-am sforăit de se-auzea până-n Alba Iulia. Nici mâncare n-am prea avut și foamea mult-prea-slab ostoită ne-a trimis rapid la drum.

Prin Blaj

Am decis, în tot cazul, să profităm cât se poate de răcoare și să facem pauză când va fi-nceput să se-ncălzească iar. În acest asentiment, am traversat cu iuțeală câteva dealuri împădurite înainte de Roșia de Secaș, unde am făcut, într-adevăr, o escală scurtă să mai mâncăm ceva. Răcoarea dimineții încă mai pișca, la fel și pe mine stomacul.

Trăserăm la o bodegă care-avea și o baie ciudată, mare cât un depozit, goală și cu un vas de WC într-un colț. Ecoul puternic mi-a cauzat câteva probleme, căci sistemul meu digestiv scotea niște zgomote de drujbă pe care te căznești s-o pornești și mai dă și rateuri, apoi se oprește.

Rebooting system

Cum oferta segmentului alimentar era modestă (pălea-n comparație cu paleta vastă de ace, brice și carice), am amânat o masă mai consistentă pentru Blaj, unde-am ajuns pe o suită de drumuri județene impecabile. Cum foarte potrivit remarca un autor anonim pe un panou de Drum Bun! – Acum Da!!

În Blaj ne-am întâlnit cu un amic de-ai lui Norbert, parcă un fost coleg de liceu sau ceva. Atâta doar că Norbert fu prea obosit și-a adormit cu capul pe spătarul unui scaun. Parcă îmi luase cumva starea mea de slăbăciunie, pentru că eu m-am simțit vag înviorat și chiar reușii să mănânc ceva.

Simion Bărnuțiu

Cu toate cele omenești puse la cale, am dat o raită și prin oraș, care, cel puțin din câte am văzut noi, era foarte frumos colorat cu flori, aspect tare insolit, ținând cont de pârjolul ce domnea nestingherit pe dealurile din jur.

Am trecut, desigur, și pe la Câmpia Libertății, unde s-au strâns oamenii ăia și-au zis Băi, mai ușor cu iobăgia și cu toate astea, că nu e giorno, precum și pe la Teiul lui Eminescu. Nu știu dacă e chiar același, dar, cu siguranță e bătrân. Și apoi ce contează? Toți teii sunt ai lui Eminescu: dacă stai să te gândești, poezia lui e ca un tei proaspăt înflorit.

Teiul lui Eminescu

Din Blaj, am mers mai mult sau mai puțin paralel cu Târnava Mică până-n Cetatea de Baltă unde, în lipsa vizitei planificate, ne-am mulțumit cu niște înghețată. Da, prindeam din ce-n ce mai mult curaj, chiar dacă stamina nu era la nivel maxim. Hotărâsem să facem iar o pauză de amiază și să dormim undeva până când se va duce văpaia.

Problema? Nu era nici țipenie de pădure prin jur și, ca să nu mai mergem foarte mult, am localizat niște tufe dese care creșteau de-a lungul unui pârâiaș care aținea dreapta drumului și am tras acolo, la marginea unei miriști proaspăt rase. A fost greu să găsim locuri de izopren și a fost nevoie să călcăm cotoarele cu picioarele, dar cel mai neplăcute fură muștele. Chiar și-așa, am dormit sau pur și simplu am stat a pagubă câteva ore bune, până pe la ora patru.

Monument lângă Câmpia Libertății

La puțin peste șase eram în Mediaș și luam o masă de seară ușoară. Ca să nu stăm acolo, cum mai aveam o oră de lumină, am sunat la Moșna, la fosta casă parohială de pe lângă biserica fortificată unde, pe vremea aceea cel puțin, se primea-n gazdă în condiții simple, dar foarte bune.

Am găsit tocmai la fix un dormitor pentru toți patru, iar dușul fierbinte dat de un boiler cu lemne a-nchis perfect o zi relativ liniștită.